Noiembrie, perlă pe cerul cenușiu,
treci din roșul călduț al zâmbetului de
octombrie, cu frunzele ce cad în vârtejuri
lente din galaxiile copacilor, -
când trupurile lor sunt dezvelite
și formele rămân dezbrăcate făpturi tăcute,
când iarăși pamântul își trimite ramurile, brațele
golașe, spre cer,
spre decembrie cel alb, ce barba-i
dezplitește stele din nori, - fulguite clipe
așezate în straturi albe și moi, ca
mărturie a trecerii spre alt basm.
Noiembrie, te așezi liniștită în iarba verde,
ca o lună neinvinsă a toamnei.
Golașă ar fi amintirea fără tine,
fără încăpățânarea ta, fără secretele tale.
Amprentele tale sunt cele mai colorate
și mai aprinse din lunile anului. Ești povestea
fără de sfârșit a bucuriei inimii!