Cad frunzele, cade soarele în marea purpurie de flăcări a asfinţitului, în nemişcarea deplină a serii de toamnă. Albă, melancolia luminii se depărtează pe dealuri de ceață. Umbre se prelungesc în văzduhul răcoros şi senin. Roșu, galben și verde se întrepătrund irizate de lumina filtrată prin ramuri; pale culori, ireale...

E o revărsare de puritate şi linişti ce-ţi pătrunde în suflet. Nu-i nimic, nimic, îți spui, şi mergi mai departe, iar inima ţi-e însoţită de toamnă. Din înalt, din copacii amurgului, nostalgia se cerne domoală. Ce adâncă şi blândă e liniştea sub unduirea luminii în seara de toamnă! Ce adâncă... liniștea...