Poezie
prigoria celestine
4 min lectură·
Mediu
le-a dat nume de păsări
doar atât a făcut
după care la nimereală i-a aruncat pe fiecare
pe unde a putut
care în cuiburi făcute din crengi paie și mâl
înalte suple de neatins
un fel de turle fără ecou
de clopotnițe fără umbre și lilieci
care în scorburi unde nu putea pătrunde nici un fel de șarpe
sau lumina
sau scârba
s-a bucurat știind că face toate acestea
dumnezeu mă vede și mă înțelege
nimeni nu și-a ocrotit mai bine
carnea din carnea lui sânge din sângele lui
nici măcar el
psihopatul
care atât de mult se hrănește din suferința tuturor celorlalți
din neputința lor
din cât pot ei rezista după ce piroanele trecute prin fum și pucioasă
le sfâșie podul palmelor și fluierul picioarelor
hai să cronometrăm împreună perioada dintre moarte și suferință
să râdem în hohote în tot timpul acesta
cine nu-i gata
îl iau cu lopata
tu ești orb
ți-a spus
tocmai ție
ultimul luat de o aripă și pus într-o gaură
făcută într-un perete într-un alt perete într-un alt perete și tot așa
la nesfârșit
nu te speria
nu ești singur
cu tine trăiesc toate celelalte prigorii
tu ești surd
dar marea se află totdeauna la picioarele tale
nu o vezi nu o auzi
dacă bați
ți se va deschide ca un fel de cutie
în care te poți înfășa
nimic nu te mai poate atinge
nici durere nici întristare nici suspin
bate, ți-a poruncit
și tu ai bătut ai bătut ai bătut și tot așa
la nesfârșit
până când și bătăile inimii tale au încetat să mai bată
abia după ce s-a făcut liniștea aia ca o linie continuă pe un monitor ekg
ți s-a deschis o ușă ca un fel de apă în care te tot prăbușești
o oglindă care nu poate reflecta decât întâmplările
de care nimeni nu-și mai amintește
nici măcar tu
iubitele pe care nu le-ai iubit
pe cele pe care le-ai iubit tu dar nu te-au iubit ele
vremurile în care îți otrăveai mintea cu toate fantasmele lumii
cu soarele ieșind oval direct din pietrele cubice ale orașelor în care te-ai simțit înstrăinat
ca o tigvă din cimitirele părăsite
și răscolite de sălbăticiuni
cu toată smerenia sfinților plecați în nesfârșite pelerinaje prin bordeluri de mâna a doua
cu tine petrecând înserări sub felinare expectorând efemeride
semănai cu o pasăre
celestine te tot striga un negustor ambulant
hai să-și afle domnișoara norocul
dădeai la schimb pe o monedă un bilet în care lumea își putea afla trecutul
te hrăneai cu rădăcini și insecte
cu toate celelalte prigorii
cum le-a spus
cu amărăciunile lor
cu femeile altora
cu bucuriile altora
cu visele altora
câtă vreme ale tale erau doar de împrumut
cu ceea ce puteai smulge sau sfâșia
cu melancoliile altora pe care ți le-ai însușit și-n cele din urmă ai crezut
că ți-au aparținut numai ție
biet șobolan care se visează zburând peste maluri bătute de catarge rupte și brize abia perceptibile
incisivii îi aveai atât de lungi de curbați de ascuțiți
adevărate cuțite cu care-ți puteai tăia jugulara
singur te puteai mușca de ceafă
erai cea mai armonioasă prigorie
care se născuse
de la facerea lumii
până ce s-a trezit cineva să inventeze liniștea aceea apocaliptică
în care te simți
atât de frumos și deplin
le-a dat nume de păsări
iar păsările la rându-le nu s-au mai strigat pe nume
s-au strigat după câtă lumină pot radia
el e un om fosforescent
el e omul care poate reflecta numai pe baza substanțelor de contrast
el e omul care atât de mult a plâns
până ce s-a opacizat în cele din urmă
cel care e oglinda tuturor celorlalți oameni
atât de mult
că nici el nu a realizat
că a devenit un orb
desăvârșit
043406
0
poate si finetea imaginilor mai mult sugerate, care nu sunt duse pana la capat (si e bine ca e asa), da o savoare aparte acestei poezii