"o dau afară, chiar mama de ar fi"

m-am zidit în viață, o casă normală în care moartea așteaptă la poartă

pentru că ei nu i-am ridicat nici măcar o bucătărioară de vară

o viață, casa mea, plină de icoanele celor pe care îi iubesc

candela sufletului arde tihnit, untdelemnul temerilor luminează singurătăți și mă rog.

mă rog să-mi găsesc putere să mă depăn, amintire cu amintire și răsuflare cu răsuflare

și aerul îmi ajunge să mă îmbrac în ardere lină

între cei patru pereți sunt toate icoanele mele: rude, neamuri, vecini, prieteni

iar tot ce e dincolo de poartă o tagma străinilor, de asta și moartea stă la poartă

ea nu are drept de a intra în viața mea. o dau afară din viață, chiar chipul mamei de-ar lua

ospitalitatea mea față de lacrimile singurătății sau ostilitatea mea în fața morții

țin doar de aura iubirii care mă-încălzește și mă apără

și chiar dacă moartea stă la poartă, nu pot s-o alung, are și ea drepturi