Batista în care plânge lumina

mă doare viața insuportabil de tare

ca să-mi potolesc arșița palmelor am să trimit mesaje despre această lume

dintr-o metaforă spartă

până am să-i lipesc pereții cu cioburi de curcubeie

poate sunt un nimeni vei spune

o iluzie care a trecut încă un test înșelător pe masa abisului

cu intestinele la vedere

istoria omului

prinsă în piroane de omoplații tăi arată ca niște aripi de înger

pe ceață orice cruce varsă vapori de golgotă

înghețată în formă umană o lacrimă căzută din lună blochează dispersarea materiei

abia învățam să îmbrăcăm carnea fără să ne ardă ca o ciupercă atomică

vederea

că apărea provocarea să pășim cu blândețe peste răni și tristețe

rugăciune de seară vopsită

într-un vis de copil

prinși în falii carnivore de lume împletim corzi de zboruri în artere

deasupra unui pământ ce plutește în mine voi întâmpina totul senin

vioara unor zori timizi va lungi cu o octavă îmbrățișarea

povestea unui eu și tu în cuvinte bolduite

înainte să fii fost lumină

martor din poeme scriu fără de ochi

țărmuri în care zbaterea e pulsul realului fără de foame

litere mai puternice decât teroarea de-a fi

sunt tunica inimii

arătând că iubirea e posibilă chiar de noaptea e deschisă

frigului cosmic

aruncate dincolo de ceruri și vulturii zeici mâinile au început să bea foc din oasele noastre

și-n fiecare sunet ce ne iese din piele

ne-acoperă de cuiburi pupila schimbătoare a timpului

diafragma lumii se schimbă periodic la pescuitul cu musca destinului

poate că dumnezeu n-are voce și-atunci desenează buze

pe straiul poemelor

și culoarea aprinde novele sângelui