golul din ochii tăi

totul începe cu o hîrtie mototolită de-un leu după care scormonești în buzunarul de la blugi

cu două degete o-ntinzi tipului știrb, cu cîntar, fără să vrei să te urci, deși el insistă

și o palmă prietenească pe umăr, nici nu mai ții minte de cînd nu mai primiseși una, te ajută

să te răzgîndești, așa afli că ești mai puțin cu cîteva kilograme și nefericirea-i aceeași, așa afli

că o parte din tine rămîne altora, puțin cîte puțin de-a lungul vremii, pînă cînd ce-a mai rămas

din tine nu mai poate stinge singur lumînarea

la cîte farmacii poți să mergi să te plîngi că ai insomnii ca să ceri diazepină fără rețetă, măcar

o pastilă la fiecare domnișoară cu halat alb sau bleu, cu ochi migdalați și atent creionați de o mînă

care nu tremură, tu aproape că verși jumătate de pahar dimineața ca să reușești să bei cealaltă

jumătate, să nu mai simți slăbiciune în corp, să nu mai tremuri, să lași durerea să se răspîndească

în mod egal în trup ca să-ți poți continua ziua

de obicei după 3-4 pahare nu mai contează restul, totul e repetitiv ca tăiatul buștenilor

la circular, la fel e și după ce ai luat primele pastile, mintea se învîrte ca o planetă în jurul axului,

tu ești axul, tu ești punctul, universul face o rotație completă în jurul tău și-ți vine să ejaculezi,

ce ochi verzi avea gagica de la sesnsiblu, ce sîni puștoaica din scară, da

ești tot mai mic în fiecare zi, ai scăzut în înălțime în ultimii trei ani dar îți iei haine aceeași mărime

vezi cîteva dintre fetițele cărora le cumpărai bomboane plimbate cu motocicleta de tipi în tricouri

fără mîneci, salivezi cu poftă cînd îți aduci aminte că nu demult se arsese becul din scară și

pipăiai pereții, pînă ai dat de un sîn de puștoaică speriată care se lingea la adăpostul întunericului

cu vreu pulărău genul hai rapid sau cîine pîn la moarte

ai început să te sperii că ți se zbîrcește pielea, că-ți crapă călcîiele, că miroși a tutun chiar și cînd nu

fumezi juma de zi, că nu te mai sună nimeni seara, te uiți la sticla de vodcă și-ți vine s-o bei

cu două pahare să nu pară ca singur, ai început să mîngîi cîinii vagabonzi, te-ai obișnuit să le păstrezi

resturi de mîncare, uneori asculți un album pe care nu l-ai mai auzit de ani de zile și ăsta e tot cerul

deasupra ta, sunetul acela, ritmul, tot cerul pe care-l cuprinzi și-l umezești

o hîrtie de-un leu, ăsta-i începutul, zbang!, îți apare o nouă trăsătură pe față, ultimii apropiați

vor să știe ce e, tu nu zici nimic, acela e secretul tău, răzbunarea ta, totul bine ascuns, demontat

ca o armă, cu părțile învelite, puse-n mai multe locuri, deja știi că n-o să povestești nimănui,

pentru că n-ai putea explica nimănui cum în această nouă trăsătură s-a adunat tot cea fost mai greu,

mai important din viață, ca spuma laptelui în strecurătoare.