Poezie
păduri albe
2 min lectură·
Mediu
m-am trezit iar în viață cu venele pulsând de la atâta lumină
un om singur privind pe geam
copacii înveliți în brumă
ca niste fâșii de nailon și inima de plastic
continuă să pulseze
e un nou an în care m-am trezit repetând
nici azi nu pot să găsesc fericirea
dar ea e aici în lucrurile mici
felul cum te privesc pe tine dând de măncare câinilor și pisicilor
ochii lor rotunzi mari cerșind dragoste mai mult decât mâncare și apă
și asta e frumos
ating cu degetele geamul ca pe o fotografie
azi totul e alb negru ca în filmele vechi
totul e fără sonor privesc în trecut și văd
o mulțime de oameni mergând alene pe alei vechi pietruite
în căutarea aceluiași lucru
văd și un copil care stă cuminte la marginea drumului
are fața neagră și inima albă care bate și ea în ritmul acestui univers
din partea noastră de lume
stai aproape de mine ca să nu pierd contactul fizic
e viață aici, îmi spun după care trag perdeaua albă și vaporoasă
și venele îmi pulsează din nou de la atâta lumină. și mai văd
un om singur depărtându-se încet
de ferestrele reci dispărând încet în ceață printre copacii înveliți în brumă
într-o pădure albă în care toți trăim fericiți.
023452
0
că anul nou pentru mine
e o plagiere a celui vechi,
dar când văd că încă se scrie cu duhul
în spectru de imagini inedite
inima mi se mărește ca la un alcoolic
și zic,
bravo ție dumitale,
că multă alinare mi-a adus stihu-ți...