stai totuși lângă mine,
tolănită în așternutul
acesta cadrilat al anilor
probabil mi-am pierdut definitiv
arealul propriu
într-o încleștare a orgoliilor
dar tu mă vezi mereu ca pe un joc
de linii și nuanțe,
ca pe o artă personală,
o arhitectură a închipuirilor tale

pesemne te-ai obișnuit prea mult
cu rutina trupurilor noastre
până la nori

cum ar fi de pildă,
dragostea fără uși trântite,
setea fără buzele arse.
picioarele tale interminabile
care-mi prelungesc
privirea în expectativă?

în definitiv,
cum ai putea să le spui
apelor să nu mai fie râuri
timpului să nu mai fie nisip
iubirii să nu mai fie rană?

cum ai putea să-i spui ecoului meu
să nu te mai strige
încă odată
pe nume?