Poezie
Nimeni nu știe
1 min lectură·
Mediu
Nimeni nu știe câtă foame, frig și frică
am tras:
când mi-era foame,
îmi lingeam alunița degetului arătător,
și din el creșteau pâini cu chipul mamei;
frig când mi-era,
mă înveleam cu ștreangul tatălui;
de frică, fugeam cu un fluture-n sân și-i spuneam
fâl-fâl, fâl-fâl,
fâl, fluture liber și prost!
Nimeni nu știe că am fost primul care, peste noapte,
am făcut cărare în zăpadă,
din zăpadă am făcut ploaie, din ploaie, pasăre,
din pasăre, am plâns,
am plâns cimitir de ceață;
din ceață, am clădit un paznic de cimitir
care tot uita morții și nu hrănea câinii rătăciți pe la gropi.
Nimeni nu știe că urăsc oamenii,
că-i urăsc ca fața în oglindă -
doar oamenii pe care îi iubești te fac să suferi,
întocmai ca umbra lamei unui cuțit;
nimeni nu știe că atunci când se pleacă,
eu rămân, mă întreb și răspund,
apoi, suflu cerul de pe călcăi și spun:
la bună recunoaștere, străinilor!
023319
0
EP