il vento... il grido...

Un poem care place, ca imagistică. Și eu am scris foarte multe, pe tema mărilor, și poate și de aceea rezonez, pe tipul acesta de imagini. De pildă cea cu pescărușii care te acoperă cu aripile, care ”îți acoperă ochii” mie îmi pare foarte plăcută, vizual. Poate s-a vrut a fi din alt film, dar, imaginându-ți tabloul, nu poți să îți dorești decât să fii acoperit de aripi de pescăruși, care să zboare în aria ta vizuală. Oricum, salut și pescărușii tăi, așa cum sunt ei, mai năbădăioși...


Poemul merge un pic aerisit, dar e plăcut. Îl găsesc foarte plastic.

... azi priveam pe geamul imens al unuia dintre birourile... de pe... Dealul Academiei... O mulțime de pescăruși... Ascultam într-o mică pauză... un alt.. italiano... vero, anume pe Ennio Morricone, Chi mai etc. Am simțit că pescărușii ăștia nu s-ar supăra, ba chiar ar fi interesați de o... minimă schimbare de... habitat / statut... Și i-am pus în fața faptului împlinit! Aproape că s-au adaptat pe loc! Mă întreb ce zice... marea... aceea...? Cât despre italienii adevărați, da, ei (mă rog, ei.. de atuuunci) ne cotropiră frumos străstră...bunicele sau stră..stră...bunicile dace, cu splendoarea lor cu tot!! Și ele se supuseră estetic de tot și cu consecințe în plan istorico-lingvistic... Cred că a meritat...Povestea... poate... continua...


Mulțumesc foarte frumos, Iulia! O să revin asupra textului la mom. potrivit!! Știu cam pe unde...