te visam lângă apă

Mi-au placut in mod deosebit versurile:

"... în care se lasă liniștea
singura stare care doboară
vagoanele răsfirate pe câmpul de maci peste care plouă nopți la rând
și acum florile se întunecă
și se sting"...


As pune, totusi, "altceva" in loc de: "(iar eu)
micuță și prăpădită (cum sunt)..."


O sensibilitate aparte, cu multa tristete profunda si autentica!!

Te visam lângă apă

o lume despărțită de ziduri
ceva călduros ne strânge rănile
eu
micuță și prăpădită
nu-mi pot aduce aminte dacă ochii tăi
priveau în gol sau pur și simplu
lunecau noaptea-n râuri negre
ca niște locomotive uriașe
cu vagoane răsfirate pe câmpul de maci
plouă nopți la rând
acum florile se întunecă
și se sting
se lasă liniștea
singura stare care doboară


te visam lângă apă
trupul tău era o fântână lângă care mă opream
din când în când
îmi cădea părul peste umeri
îmi spuneai c-ar fi bine să-l tai
măcar dacă o fi să plouă
cerul nu se va întrista

învățam despre greutatea cuvintelor
printre cărți și lacrimi
mă vedeai cum cresc și
când nu eram atentă îmi puneai pietre-n rucsac

dragostea

tot ce ne rămâne
după ce creștem și murim
despărțiți de ziduri
și de ceva călduros care ne umple rănile

Vă mulțumesc din suflet doamnă Daniela Luminița Teleoaca și domnule George Pașa, fiindcă v-ați rupt din timpul dumneavoastră să citiți și să luminați aceste cuvinte. Domnule Pașa, ați dat textul meu brut o formă foarte șlefuită, aș fi vrut să-l fi scris așa cum l-ați citit. Cuvintele curg mai ușor.
Ceea ce vine din adâncul sufletul nostru este o poezie a vindecării, a luminii, a celestului. Am scris acest text cu pietre în rucsac, dar cumva la fiecare cuvânt eliberat aici, rusacul a devenit din ce în ce mai ușor. Am ajuns la concluzia că poezia nu este ceva ce ne dorim ci dimpotrivă, ceva de care ne rugăm să scăpăm.

Mulțumesc Eugenia pentru recomandare. Astăzi m-am bucurat nespus de mult.

Fiecare om își ridică la marginile spațiului săi ființial “ziduri”, pentru ca ceilalți să nu pătrundă în ele, terfelind intimitatea și pângărind transparența sufletului, și doar iubirea e “ceva călduros, care strânge rănile”, însă dacă are ca efect decepția, iubirea creează cea mai adâncă rană.
“După ce creștem și murim”, zidurile se dărâmă și trecem într-o altă viață, cu altă iubire, construind alte ziduri.

Toate versurile sunt de o sensibilitate deosebita, mai ales "Îmi cădea părul peste umeri, tu îmi spuneai c-ar fi bine să-l tai" si "Mă vedeai cum cresc și când nu eram atentă îmi puneai pietre în rucsac" ... Aceste versuri cresc in mine dincolo de frumusetea lor

incerc sa citesc si sa interpretez intr-o alta cheie poezia ta. Vad o simbolistica pregnanta a "visului tau" langa ape, in diversele ei forme: "rauri negre", "ploaie", "fantana" si "lacrimi". Incepi poezia si o sfarsesti/ comletezi cu " o lume despartita de ziduri" Doar ca la inceput zidurile sunt intre tine si lume, iar la final intre tine si un el. O trecere de la general la particular. Aceasta izolare, limitare a apropieri de ceilalti te face sa treci prin diferite stari si senzatii. Apa, precum stii, are o simbolistica foarte bogata si de aceea, cred, ai dorit sa pui in evidenta ca apa poate purifica dar si poate murdari si chiar nimici.
Ce poate fi mai greu decat sa se "invete despre greutatea cuvintelor printre carti si lacrimi? Pentru ca uneori cuvintele sunt atat de grele si atat de anevoie de spus/purtat, incat tacerile, nodurile in gat, reprosurile, lacrimile care inabusa, sunt infinit mai impovaratoare decat "pietrele din rucsac".
O poezie sensibila care te face sa vibrezi si totodata sa meditezi.

reusit poemul. totusi, "langa care" trebuie evitat, pe cat se poate, nu poate fi rostit cu voce tare. ar putea fi inlocuit cu "la" in cazul poemului tau.