scrisorile tale

nu știu ce-i cu mine

am citit aseară scrisorile tale din San Andrés, locuiai

în garsoniera de lângă birt și mergeai în fiecare zi 7 mile

să-ți depui scrisorile sus în deal ziceai

că de-acolo poșta zboară cu prima rază de soare

îmi scriai despre iubirile tale către orice și te credeam

nebun, ascultam muzica în surdină și citeam nesătul

cum dansai pe partea cealaltă-a scoarței, probabil că te

îmbătai în fiecare seară și scriai, aprindeai lampa de gaz, scuipai scârbit peste ghete și apoi

luai foi uscate și-mi povesteai de tot ce-ai gândit sub cerul tău de aprilie-mai

nu așteptai răspuns, ci iarăși scriai, obișnuiam să-ți leg gândurile tale-n pachete

decantând doar ce-mi era drag, arzând restul ca pe-un toiag

pe pieptul sobei, la fiecare sfârșit de semestru aprindeam un foc mare și mă-ncălzeam, iar tu continuai fără chiar vreun însemn sau gest de viu grai de dincoace, continuai și-ți vedeam chipul zâmbind ca un copil peste ape, tu erai umbra mea sau poate eu eram umbra ta, nu mai știu, oricum nu conta

la un moment dat ai tăcut, am privit uimit pragul gol, dimineața aceea

am rămas mut pentru o clipă ce părea nesfârșită m-am gândit c-ai murit cu o sticlă pe jumătate golită, sau poate te-a ucis vreun prieten de dușcă, sau poate chiar tu ți-ai cumpărat un pistol

dar apoi m-am repezit spre sertar să-ți citesc ultimul vis și

drept să-ți spun n-am înțeles nimic, dar am citit de vreo cinci-șase ori convins

că ceva este legat înadins de aceste ultime rânduri de viață

ca într-un un gât gol de sticlă aruncată spre mare

în cele din urmă am lovit ușa de zid lăsând holul să se umple de soare

și-am strâns toate scrisorile tale și le-am dosit în spatele sobei pentru vremuri mai grele ori zile de frig

și-apoi am plecat pe străzi la-ntâmplare lovindu-mă de fiece om, înjurând ca un corsar, până când

am dospit în mine destulă-oboseală pentru o moarte de somn

și-n fiecare zi un timp nesfârșit am umblat așa între lumină și zid, între goluri de aer și răspântii fiind singurul

care știa că tu nu mai scrii-măcinând, iar lumea scămoșată în caier se hrănește din mine și din toți cei ca mine ca dintr-o

scrumbie cu mațele smulse mușcată de vie

dar toate astea au fost mai demult, de atunci rănile s-au strâns iar merii

au crescut vreo câțiva stânjeni peste pământ,

scrisorile tale s-au lipit poate de la ceară sau de la hârtia cea veche, iar astăzi

le-am recitit desfăcându-le cu un cuțit pe rând la un pahar de secară și ce n-am înțeles

pe când citeam este de ce m-ai ales pe mine la celălalt fund de pământ să îmi expui anatomic toată făptura ta interioară, când

puteai foarte bine să îi spui toate astea oricărui tâmpit de la birt după vreo câteva zeci de pahare

fumând o țigară