Poezie
ne satură, în sfârșit
2 min lectură·
Mediu
prefer un anotimp
care să nu mă cunoască,
să nu-mi știe mersul, să nu-mi știe ora la care mă întunec,
să doarmă într-un colț al camerei,
respirația lui să fie o formă a alienării,
tandră, șuierătoare, precisă
unul care să tacă,
să tacă tot mai chircit,
ca îngerii care greșesc și nimeni nu vrea să îi ierte,
(taci, taci cât poți tu de tare,
cu mâinile, cu picioarele, cu tot ceea ce te dilată),
în timpul ăsta, extrem de atent,
curăț lumina de pe oase
până va dispărea, în cele din urmă
(nu există sărut de noapte-bună,
ne spunem, pur și simplu, adio,
tu dormi în partea de lume în care nu mă regăsesc,
eu sunt cel care dilată frica, o expectorează,
noaptea mea e o peșteră din care au fugit liliecii)
prefer un anotimp
în care disperarea să fie numitorul comun al tuturor oamenilor,
al tuturor măsurilor, lucrurilor, faptelor,
asta îți spun,
lua-te-ar dracu,
să fie un fel de ieri care să ne copleșească,
să fie seară, să fie dimineață,
să plouă, să nu plouă,
să pleci, să pleci iar,
în același timp un urlet difuz
să curgă direct din tavan,
el e cel care ne acoperă și ne satură, în sfârșit
să vorbim
despre ce anume ne face atât de singuri,
până unde
și de câte ori,
atât ne-a mai rămas,
nu există sărut de noapte-bună,
doar o întunecare din care nimeni nu a reușit să evadeze
074.764
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- marin badea
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 239
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 38
- Actualizat
Cum sa citezi
marin badea. “ne satură, în sfârșit.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/marin-badea/poezie/14070834/ne-satura-in-sfarsitComentarii (7)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Gnimerit, cred, ca finalul sa fie in rezonanta cu finalul din poezia de mai sus, "un alt fel de tandrete".
mesajul poeziei sacaie fiindca reclama obscurul din care nu iese. nici nu provoaca ceva memorabil in sanul lui. ca uitarea ne inghite, inghite, poate, dar macar limbajul sa ne ia ochii. altfel, efectul invocarii este negativ. ne adanceste in neputinta. numai bine!
mesajul poeziei sacaie fiindca reclama obscurul din care nu iese. nici nu provoaca ceva memorabil in sanul lui. ca uitarea ne inghite, inghite, poate, dar macar limbajul sa ne ia ochii. altfel, efectul invocarii este negativ. ne adanceste in neputinta. numai bine!
0
MBOttilia,
mulțumesc de înțelegere.
Ionuț,
nu încerc să revoluționez ceva anume, cu atât mai puțin lirica. Dar nu mă aștept să pricepi măcar atâta lucru...
mulțumesc de înțelegere.
Ionuț,
nu încerc să revoluționez ceva anume, cu atât mai puțin lirica. Dar nu mă aștept să pricepi măcar atâta lucru...
0
RREu prefer un anotimp care se adaugă celor patru anotimpuri, în care non-disperarea să fie numitorul comun al tuturor oamenilor, al tuturor măsurilor, lucrurilor, faptelor, în care astăzi se dilată în sus și în jos, în stânga și în dreapta, cuprinzând cerul și subteranele ființiale, înglobând trecutul și viitorul, în care urletul difuz să fie trecut pe silențios, care să transforme o întunecare din care nimeni nu a reușit să evadeze într-o lumină binefăcătoare în care toți oamenii să fie eliberați.
Într-adevăr e un poem ca un anotimp al imaginației fecunde.
Felicitări !
Într-adevăr e un poem ca un anotimp al imaginației fecunde.
Felicitări !
0
MBMulțumesc de trecere.
0
SCDistincție acordată
Nu am găsit nimic nesincronizat, nicio slăbiciune.M-a lovit în viscere și m-a pus pe gînduri. Vine cumva din pântecul disperării, cu speranța scoasă cu forcepsul. Pentru mine, ea începe să plângă, trăiește, depinde de fiecare, eu așa simt, că sub toată aglutinarea aceasta de imagini și stări de întuneric, pentru că există și altceva nescris aci, nemărturisit. Mulțumesc.
0
MBMulțumesc de semn, de rezonanță.
0
mi se pare un text de plumb!