Parcă se aude un înger tușind

E un poem greu digerabil, amestecat, parcă tragi de frază, o lungești, în ideea de a da densitate poemului, dar un cititor neatent s-ar putea rătăci cu ușurință. Cum s-ar spune, l-ai pierde pe drum.

tu stai goală la fereastră scăldată de lună timpul l-ai închis în piept
ai pus și zăbrele părul tău auriu șarpe de apă flutură în aer
colivia ta e din fier și sticlă albastră pasăre măiastră femeia spin

Ș.a.m.d.

Ca orice text și textul ăsta-i perfectibil. De un lucru sunt sigur, nu am tras de frază, nu în sensul de lălăială, dimpotrivă. Până și exemplul dat de tine este dens. Și nimic nu este amestecat. În majoritatea poemelor mele, în final dau cheia în care trebuie citit. Apoi, în general, poezia nu-și propune să te scoată la liman, să fie far călăuzitor. Ea trebuie să te năucească, să răscolească simțurile, să creeze emoție. Dacă ai fi fost un cititor mai putin atent, ar fi fost mai bine. Dar când citești, cumva în dungă, nici măcar Sorescu, Nichita, etc. nu-ți va crea emoție, plăcere.
Uf, sper că nu a fost vorba de țâfnă...

Pe cuvânt. Nu am de ce să fiu țâfnos. Dacă eram, nu-ți atrăgeam atenția, într-un mod, discret, să-ți corectezi textul.
Despre Nichita, Sorescu ș.c.l., eu zic să nu fim atât de obtuzi și să-i aducem în discuție sub un astfel de text.
Apoi, tot sincer, dă-mi voie să nu fiu năucit de acest text. Poate nu rezonez eu cu el, ce ai cu mine? Cândva, o să încerc să intru și eu în starea de năuceală, dar la mine în zonă, din nefericire, încă nu s-a așezat vinul.

a se citi: într-un mod discret