Poezie
Inimi care nu știu să urle
din volumul "Ben Cioglu"
1 min lectură·
Mediu
Băteau tobele și aerul devenise de lemn, te lovea peste oase.
Unii dăduseră aprobare la urlat și se urla în neștire,
încât se spărgeau toate geamurile, oglinzile, damigenele,
casele, figurile de sticlă;
până și angajații de la vistieria fericirii se spărgeau în figuri,
exersau dansul pe acoperișuri de case.
În vremea asta, cei mai mulți evadaseră în rețelele de socializare,
să existe măcar virtual, în țăcănit de taste.
Dar și-acolo se purtau atâtea războaie,
nu neapărat informaționale,
încât unii au decis să se închidă în propriul cont,
să șteargă din memorie parola.
Nimeni, în oglindă, nu se mai bătea pe burtă cu nimeni.
Vremurile se ascuțiseră asemenea unor creioane
pregătite să scrie sfârșitul încrederii.
Un aer ciumat intrase în oase ca niște așchii discursive.
Și cerneala, de la atâta urlat, consemna doar elegii otrăvite.
Acum, dacă mă gândesc bine, avea dreptate amicul Ben
că va fi, mai întâi, o apocalipsă de cerneală,
și lumea va curge spre neștiut.
De-acea, până nu e prea târziu,
să oprim tobele blestemate!
În locul lor, să se audă,
bătând alături,
inimi.
044329
0
să existe măcar virtual, în țăcănit de taste.
O realitate dincolo de taste si de virtual, o realitate a virtualului, un virtual consemnat doar de elegii otravite. Mintea mea citind mi-a descris imaginile ce se deruleaza la nesfarsit. E de bine!
De-acea, până nu e prea târziu,
să oprim tobele blestemate!
În locul lor, să se audă,
bătând alături,
inimi.