Poezie
la nivel de fereastă
1 min lectură·
Mediu
mereu m-am temut de sărbătorile la oraș.
soarele bate în ferestre de bloc și zăpada pare o margarină pe o pâine prăjită,
un deșert din cocă prost rumenită, totul se scurge, se topește,
țevile dau căldură, mănușile protejează, mereu m-am temut de asta.
mai bine mă îngroapă nămeții ăștia de la sat, fumul să iasă pe horn
și pe uliță să se vadă o căciulă de astrahan.
mai bine merg cu colindul sau simplu,
mă opresc la gardul tău, țin mâinile pe scânduri și aștept.
tu să te uiți, să plângi și nici în ruptul capului să nu-mi deschizi.
023576
0
frumos ai zis și n-ai făcut decât să-mi amintești, să-mi închipui, să regret...
tot de la o fereastră și fără nicio urmă din ce ai spus tu așa de frumos, mai sus.
dar stai că vin și eu cu Steaua. primești?!