Poezie
Ever.Est
1 min lectură·
Mediu
Munții creșteau ca visarea în ochii statuilor
reci și descompuși
eram cu sufletul gol și tânjeam după acoperământ
mă agățam cu vinovăție și mintea goală ajungea mai sus ca îngemănarea dintre ultimul punct al pământului și gura ta
era o goliciune la altitudine maximă
mă târam în tăplile descoperite și
măsuram cerul cu unitatea în care inima se descarcă de hematii
pe alb
dacă ți-aș fi putut pipăi sufletul, cu ochii închiși, aș fi putut să jur că Sagarmāthā
e nimic în comparație cu efortul de a-ți urca
emoțiile până sus,
acolo unde toate legile fizicii sunt făcute praf,
și haosul e studiat fără algoritmi
la cel mai înalt grad al iraționalului
atunci am știut că
singura șansă să înțeleg e să pun de-o parte tot ce știu
până la mine
și de la tine încolo.
022.806
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 136
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 18
- Actualizat
Cum sa citezi
Zavalic Antonia-Luiza. “Ever.Est.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/zavalic-antonia-luiza/poezie/14036833/ever-estComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
MBDistincție acordată
MBmarin badea✓E mult frig în poemul tău, e un aer polar și înalt, dar e și multă emoție. Visarea din ochii statuilor e la aceeași cotă cu goliciunea, și ea aflată la altitudine maximă. Un poem așezat, bine strunit, care are multe de povestit, câtă vreme hematiile de pe hârtia albă ajung și ele în înalt, ca stele pe un cer pe care, de pe Sagarmāthā, îl poți atinge cu mâna. Las un semn de trecere, cu plăcerea lecturii...
0
ZAMarin, mulțumesc pentru trecerea generoasă. A fost o surpriză foarte plăcută. Nu știam că dacă scriu despre înălțimi o să și ajung acolo :)
0