Poezie
Adevărata adâncime, nu sunt eu, nu ești tu
2 min lectură·
Mediu
De obicei mă pierd când citesc, intru în poveste, iau un scaun și urmăresc
Mișcările personajelor, inimile cum se mută de pe-o parte pe alta
Îmi fac prieteni, îmi fac o familie, e mereu liniște, pădurea e de un verde perpetuu
Ninge uneori dar mâinile nu îngheață, sunt lemne de foc, prăjituri și ceai cald
Iubirea se simte în aer ca o păsăre deasupra cuibului, nimeni nu atinge pământul
Dimineața pe spatele meu este un câmp verde cu iarbă plină de rouă
Bărbatul care se descalță și merge pe aici se poate vindecă de boli
Poate da timpul înapoi să fie din nou copil, să alerge, să alerge
În timp ce din colivia toracelui ies fluturi imenși, de doi metri
Cine e bărbatul care poate face o astfel de scamatorie?!
Chiar aici pe pielea mea dimineața când draperiile încă sunt trase
Și întunericul geme sub lumina albă a cărnii, chiar vreau să-l cunosc
Altădată mă pierd în tren, fereastra e deschizătura spre interior, privesc pe geam
Și văd și mai bine în mine, niciodată nu e la fel, în afara câtorva elemente de decor
Care nu se schimbă, părinții, casa, sângele trișează, își mai schimbă culoarea
Uneori mă mint și visez la un iubit simplu ale cărui mâini sunt doar pentru mine
Și el cu brațele lui va trebui să sape, să caute, să dea de-o parte, coaste, grilaje
El va trebui să știe să tacă alături de mine în fața unui drum care nu știm unde duce
Mă pierd în cărți, în mine, în călătorii, când stau cu fața lipită de fața ta
Adâncimile mă atrag inexplicabil, am o poftă incontrolabilă de adânc și în toate aceste
Momente mă comport ca un copil în fața unei înghețate, uit de mamă, uit de lecții
Când sunt în fața mării brusc sunt lucidă, îmi e frică, stau doar pe plajă și privesc
Citisem undeva că frica te face mai inteligent și poți găsi soluții pe loc
În fața mării nu am soluții, orbesc, creierul devine gol, nu pot elucida
Deși știu să înot, niciodată nu am înotat în mare
022561
0
LM