oricum omida aia îți va salva fluturele din stomac

miroase a primăvară în containerul ăsta

râzi

sunt atâtea lucruri neterminate ce par a se face pe fugă

doar de s-or naște

lăsate să râdă

cu gura deschisă într-o parte ca într-o mascaradă

rujul roșu dat pe-o parte lăsat să coclească peste margini

de unde nu poți atinge

nimic nu crapă peste linii

nu se sparge.

Știi fiecare izbucnire a luminii

ca o râmă în eprubetă ce nu se poate ascunde

și nu se poate strânge,

trece ușor spre alte sticle

și se rotește alunecând aiurea în borcane

vrea să se ridice

strigă

și nu va ajunge niciunde din acvarii.

În tot râsul ăsta e un gram de niciunde

ca un bălci amplasat lângă spital

unde râsul ăla și gălăgia pică

pe o radiografie

atârnă peste buze ca o tumoare într-un zâmbet sinistru

înfulecat de noapte.

Ce nu începe nu poate să se termine

nici dacă toate pietrele ce se lipesc gingaș de perete

vor arde

se vor ridica precum omizile mai drepte pe stinghii și mai departe de rădăcinile camerei

și dacă tot râzi nu o să se termine

„dă le-ncolo de omizi că au umplut tot containerul”

zici parșiv

cât mușcă din ferestrele chiorchine ca un strugure

singura mișcare din nemișcarea fierului și a vidului

e oricum,

ce nu începe să se facă, nu se termină.