Poem de mângâiat

remarc aceeași limpezime, franchețe a scrierii, curaj (în sens pozitiv) al asocierilor; precum și același senzorial viu, puternic, dinamic; în special în prima jumătate; din păcate, reducționismul definițiilor (mai ales acela din penultima strofă) dau o notă de exagerare sau de superficial; nu impietează asupra întregului, dar contrastează (nefavorabil).

place vocea personala si personalizarea lumii imediate din poezia asta
[desi imi pare ca spre sfirsit te cam pierzi]
dar pina acolo, da, "vad" o voce puternica, personala, care vorbeste despre o lume puternica, personala
astfel incit definitiile, in mare parte, sint, daca nu impuse, acceptate tacit
nu mi-am pus nicio secunda problema ca ar fi, intr-adevar, asa
nici ca n-ar fi

foarte sincer, finalul inca il pierd printre degete...voi gasi un contur vernil, un citrin sau ceva acidulat pentru a inlocui definitiile fade...redundante..multumesc ...gand frumos, toporasi trecatorilor...

"Viața se joacă" pe toate mădularele noastre, ne respiră când din "furnal" când din "meduză". O tăietură în diamant a realului, puțin rotunjită de iubirea din poem. La final (doar o idee-nu te supăra) "un copil" "care se zbate în brațe"...
Chiar dacă ești monica bellucci, nu e un poem blând.

Cu drag, Maria

finalul e foarte neasteptat..."iar sângele tău îmi zvâcnește înăuntru/ precum un copil/ și îl mângâi"...