tablou naiv cu gară și adela

„fără să țină cont că nimeni, nici măcar el nu-i putea promite
o dimineață cu flori de culoarea dermatografului scurs pe obraz”

pe mine m-ai cucerit cu tonul ăsta...cum să-i spun? romantic-ingenuu-cochet?:)
dulcea tristețe a unei tinere fete...

„adela plângea peste pungile colorate care creșteau în ghivece” - aici poate ar merita să mai arunci in ochi...

și „sufită” sau „șuviță”? din câte știu eu, sufi de sex feminin nici n-a existat, nici nu va exista, de-aia întreb. :)

cum ai atribuit lui Dumnezeu rolul celui ce manevrează luminile pe cer și cerului rol de element de scenă.
e adevărat, florile de pe obraz sunt cam triste, dar...
reușit poemul tău, micuță poetă!

și mie îmi place mult textul tău, are un ușor aer de pop art. Prefer să văd partea pop art aici, nu pictura naivă.


"vezi tu adela cerul e doar o sufită
în spatele căreia Dumnezeu se joacă mereu cu lumina"
fain, fain, poate era mai bine ca Dumnezeu să fi fost chiar la orga de lumini, nu în reflector. e fain, oricum, fain de tot. bravo!

Adriana:)am scapat de nelamurirea cu sufita au mai ramas pungile! promit sa revad
doamna Ottilia, doar Lui i se potrivea acest rol.multumesc.
Raul, abia am aflat ca exista sufita...o iau si eu asa pâș pâș!:)