s-au născut într-un sat

Ce imagine frumoasă de odinioară! Iar satul parcă e din poemele lui Blaga...
“stăteam până se închina de culcare satul” – aș rămâne-n versul ăsta ca-n liniștea unui suflet
“flămânzi ascultam” – flămânzi, cum suntem noi toți azi, când nu ne mai găsim timp să privim cerul, să căutăm în lucruri simple, frumosul ...

Ce mult mi-a plăcut cum ai scris, Otilia!
De fapt, tot timpul îmi placi:)

Cu drag,

dupa cum vad , raspunzi din ce în ce mai bine la întrebarea \"cine esti tu ottilia...\"
sunt unele lungimi,cuvinte în plus,prea explicative dar sufletul pus în acest poem este un liant credibil ,cald ,uman

Ștefania, mă bucur mult că agreezi felul în care scriu.

Doamna Angela, de asemenea, mă bucur când treceți pe aici cu sfaturi și păreri critice.

Ottilia

Chiar dacă este aici o rememorare, cred că s-ar potrivi foarte bine și timpul prezent, ca și când totul s-ar petrece înaintea ochilor noștri. Chiar o altă așezare în text, o altă \"ordine a cuvintelor\" și o sublimare ar duce la mai multă putere de sugestie. Cred că e prima dată când ofer cuiva o variantă a textului său, fapt pentru care îmi prezint scuzele. Iată cum aș rescrie textul:

\"seara se lasă ca o buză supărată
ne adunăm în ulița retezată
de livada cu pruni
stăm până se închină de culcare
satul pare un coș cu pâini calde
îl ascultăm pe învățător
toți o sclipire
și curiozitate flămândă

apoi ne-ntoarcem acasă
visând
la Cina de Taină

cred că ar trebui să accepți sfaturile pașadine.
iar titlul ar fi mult mai grăitor dacă ar fi simplu: sat
altfel, ne mult prea aduce aminte de blaga, iar noi vrem numai otillia ardeleanu aici. fără astea mici obiecții, un text de stea.

Deși titlul nu e \"ziaristic\" prefer forma pe care ai postat-o, e vizuală, romantică, aș spune că mi-a provocat chiar nostalgii.

\"pana satul se inchina de culcare\" - foarte reusita metafora in simplitatea ei profunda. Poezia toata are o nota cumva neoeminesciana, daca asa ceva e cu putinta. Finalul insa, cred eu, ar mai trebui putin lucrat. Mai ales ca tu asezi cina dupa ceasul culcarii.

Domnule Pașa, mă bucur nespus pentru felul în care ați pășit, din nou, în pagina mea. Inițial, am pornit poemul la prezent. Apoi, m-am întors în timp. Nimic din satul de atunci nu mai înseamnă satul de azi. M-am hotărât, deci, să folosesc un timp trecut. Amintirile acestea mă-nfiorează.
În versurile din varianta dumneavoastră, desigur mult mai frumoasă, eu nu mă regăsesc. Unele sensuri nu se mai păstrează. Cele ale mele, cu mult mai simplu legate, vin dinlăuntru. Voi păstra cu plăcere varianta propusă. Peste timp, alte amintiri îmi vor trezi dorința de a scrie.

Silvia, nu știu dacă voi renunța la titlul actual, dar, mă voi mai gândi. Nu, nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că nu aș putea să fiu eu însămi.

Domnule Diaconescu, mă bucur pentru felul în care ați vizualizat, iar nostalgiile ca efect sunt dovada de netăgăduit.

Paul, pentru mine, frumosul acesta, zis metaforă, a existat cândva, cu adevărat. Nici nu cred că aș fi putut spune altfel acolo. Mă bucur pentru rezonare. Cât privește finalul, este vorba de o altfel de cină...

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți alături,

Ottilia Ardeleanu