duminica nu ploua niciodată

paragraful patru l-aș fi văzut în alt text, pentru că rupe cumva coconul pe care în rest l-ai țesut fără nicio dâră de efort.

îmi pare că acest gen de punere în discurs, pe lung, și nu pe înalt, avantajează o expresivitate mai pregnantă. deși atașată subteranelor, corporlaității, chinului, nu este apăsătoare, la nivel de impresie pe care o lasă după lectură.

poate grație sintaxei limpezi. de asemenea, strunită, eliberată de accentuări inutile.

toate acestea fără nevoia sau pretenția de a reinventa roata sau cuiul, la nivel stilistic.

mi-a mai plăcut gestionarea comparațiilor, faptul că doar în primul paragraf există un \"ca\", în rest ele insinuându-se fără a fi anunțate prin particule lexicale specifice.

eu as mai taia din poem, motiv insa care nu ma impiedica sa-l instelez, pentru ca-n proportie de 95% imi place.

cu alte cuvinte, as renunta la strofa numarul 4. efectiv strica finalul. nu sunt multe poemele care-mi plac in structura asta: care au ca vers final adica, insusi titlul. pur si simplu asa e superb.

comparatia cu linistea si osul de caine mi-a placut foarte mult, denota o stare de zbatere si o cautare indelungata, instinctuala fiecarui om, asa cum si cainelui ii sta in instinct obiceiul acela. apoi, continuarea mi se pare nespus de fericita, si anume ideea cu secretele. (indraznesc sa spun, cu ocazia asta, ca da, dorintele ascunse de cele mai multe ori se indeplinesc :) ).
imi place adica incapsularea nevoii de liniste intr-un obicei al copilariei.
apoi libertatea ca un pumn, indraznesc sa spun ca empatizez teribil de tare cu acest sentiment.