poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2076 .



Balade
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Francois_Villon ]

2010-01-16  |     |  Înscris în bibliotecă de Loredana Baba





FRANÇOIS VILLON - BALADE



Balada doamnelor de altădată

Pe unde-s, prin ce țări de vis,
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibiada sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare,
Echo, dând zvonuri chemătoare
Pe stânci și ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?

Dar înțeleapta Helois?
De dragu-i, cât a pătimit
Pierre Abelard la Saint Denis,
Scopit și-apoi călugărit.
La fel, Doamna ce-a poruncit
Să se înece Buridan
În sac și-n Sena azvârlit?
Dar unde-i neaua din cel an?

Regina Blanche ca floarea-nvoaltă
Cântând cu voce descântată,
Betris, Alis, Berte cea înaltă,
Erembourg, doamnă-n Maine odată,
Lorena Jeanne, nevinovată
De englezi arsă la Rouan,
Unde-s, Fecioară preacurată?
Dar unde-i neaua din cel an?

Prințe, nu întreba pe unde,
Nici de al vremilor noian,
Doar un refren îți va răspunde:
Dar unde-i neaua din cel an?


Balada domnilor de altădată
urmând zisele dinainte

Unde-i Calist al treilea, care
Ca ultimul cu-acest blazon
Doar patru ani fu papă, oare?
Alfons, rege în Aragon
Sfiosul duce de Bourbon,
Și Artus, duce de Bretaigne,
Carol, al șaptelea pe tron?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Așișderi, regele scotist
Cel ce avea, precum se știe,
Jumate chip ca de-ametist,
Din creștet până la bărbie?
Al Ciprului domn und' să fie,
Ori riga Spaniei, sunt ani
Și numele-i uitai, vai mie?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Nu zic de alții, tac mai bine,
Deșertăciune-i lumea toată.
Să-nfrunte moartea n-are cine,
Ori s-o amâne, nici cu plată.
Dar aș mai întreba o dată:
Lancelot, duce de Behaigne
Unde-i? dar spița lui bogată?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Unde-i Claquin, bravul breton
Sau contele Delfin d'Auvergne
Ori răposatul d'Alencon
Dar unde-i mândrul Charlemagne?

Baladă cu același tâlc
în vechiul grai frâncesc

Dar sfinții-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinși cu stole și stihare,
Ce-l iau de gât pre necurat
Încins de rău și de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toții lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt.

Dar din Constantinopol cei
Chezari cu pumnul daurit,
Și încă, riga Franciei,
Între toți regii-mpodobit
Ce pentru Domnu' a ctitorit
Locaș de-nchinăciuni preasfânt?
Fost-a la vremea lui slăvit?
Ca pleava spulberată-n vânt.

Ci undi-i, din Vienne și Grenobles
Delfinul scump, viteaz; și mai,
Cei din Dijon, Salins ori Doles,
Domnii și-odraslelele de crai
Cu oameni, curte și alai,
Crainici, trompeți, urmași? ei sînt,
Oricât se ghiftuiră, vai,
Ca pleava spulberată-n vânt.

Prinții așișderi morții-s dați
Ca orice om de pre pământ,
Geaba îs triști ori mâniați, -
Ca pleava spulberată-n vânt.


Balada și povața frumoasei coifărese
la fetele de dragoste

Deci cugetă, Mânușereasă,
Ce te-am școlit când erai jună;
Și tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună:
Cu amândouă mâini adună,
De cruți bărbații, ai greșit,
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit.

Și tu mândră Cârnățăreasă
Ce dănțuiești cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapițereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veștejit,
Doar popi cărunți o să te știe,
Ca banul scos din circuit.

Și tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laț cumva;
Catrino, ce croiești mătasă,
Bărbații nu-i mai alunga:
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoașca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit.

Fetelor, pricepeți odată
De ce m-am plâns și jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.


Dublă baladă
cu același tâlc

Iubiți, de-aceea, cât vă place,
Fiți veseli și petrecăreți,
Că pân' la urmă, orice-ați face,
Capetele vi le pierdeți.
Nerozi ajung cei prea iubeți:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeți.
Ferice-i care nu le știe !

Orfeu, care din flauturi
Și din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghițit.
Narcis, că prea mult și-a iubit
Chipul cel plin de gingășie,
În puț adânc s-a prăbușit.
Ferice-i care nu le știe!

Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Își puse strai de țesătoare,
Printre muieri, la războit.
David, crai și profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le știe!

Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce rușine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat.
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danțuri și cântat.
Ferice-i care nu le știe!

De mine, bietul, să mai zic:
M-au bătut gol, ca pe-un mișel,
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic.
Cine mi-a dat amaru' acel
Decât Catrina de Vaucelles?
Noel, când luam pe scăfârlie,
La praznic fu părtaș și el.
Ferice-i care nu le știe!

Dar tinerelul ăsta oare
De fete crezi că s-ar lăsa?
Nici de l-ai arde la frigare
Ca pe-un călar pe mături, ba!
Prea-s dulci și au pe vino-'ncoa'.
Dar să le crezi, e nebunie,
Blonde ori brune-s tot așa.
Ferice-i care nu le știe!


Baladă ce a făcut-o Villon
la ruga mamei sale
spre a se închina la Maica Domnului

Stăpână-n cer și pre pământ regină,
Împărățind a iadului genune,
Primește-o pe umila ta creștină,
Și printre drept aleșii Tăi mă pune,
Chiar de mi-e viața doar deșertăciune,
Iar darul Tău, Stăpână-'ndurătoare
Pentru păcatul meu e mult prea mare,
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte
De rai; nu-s ademenitoare;
În asta voi a crede, pân' la moarte.

Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste,
Prin mila lui să ștearg'-al meu păcat
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curățat
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Chiar de s-a fost la diavol juruit.
Ferește-mă de răul cel cumplit,
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit:
În asta voi a crede, pân' la moarte.

Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Și carte n-am, sunt o neștiutoare.
În mânăstirea parohiei mele,
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare
Și-un iad cu păcătoși în caznă mare;
Unul mă bucură, celălalt mă-'nfioară.
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară,
Ce-o caută păcătoși cu vieți deșarte.
Plini de credință și smerire, doară
În asta voi a crede, pân' la moarte.

Virgină prin care s-a zămislit
Isus, al lumii domn fără sfârșit.
Luând păcatul nost' ne-a mântuit,
La noi s-a coborât și milă-'mparte.
Ofrandă morții, scump vlăstar ceresc,
Nouă Stăpân, precum mărturisesc:
În asta voi a crede, pân' la moarte.



Balada lui Villon pentru amanta lui
(Balada care se termină în R)

Falsă frumusețe, scump e-al tău dever,
Rea fără margini, de-un dulceag amar,
Amor mai crâncen ca un dumicat de fier,
Numele ți-l pot spune, sigur că dispar:
Chin prefăcut în farmec, inimii calvar,
Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor,
Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.

Mai cu folos cătam și mai cu spor
Altunde ajutor, cinstire chiar;
Reazim de n-oi găsi, izbăvitor,
Trebuie, rușinat, să plec hoinar.
Hei, mic și mare, milă așadar!
Ei, cum e? fără scut va fi să mor,
Sau te înduri, cum scrie în glosar,
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor?

Dar vremea ce-ofilește trece-n zbor,
Iar nurii tăi, uscate flori îmi par.
Aș râde eu, dar fălcile mă dor,
Ba-i nebunie, am aceeași soartă doar:
Moșneag voi fi; tu slută, fără har.
Deci bea, până izvoru-i curgător,
Nu împărți la toți din cel amar;
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.

Prinț iubitor, amant prea temerar,
Nu vreau să-ți fac în ciudă, cârtitor,
Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar:
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.


Baladă și orație

Tată Noe, al viței plantator,
Și tu, Lot care-n peșteri ai băut,
Pe-atât, încât te-a amăgit Amor
Să-ți iei fetele tale-n așternut
(Aici, nu vină să-ți aduc am vrut),
Arhitriclin, în arta lor versat,
Tustrei, rogu-vă faceți cunoscut
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!

Din vița voastră a purces cândva,
Căci doar un vin de soi l-a mulțumit,
Și-avere doar un piepten mai avea;
E drept, trăgea la toartă iscusit,
Din mâini să scape cupa n-a greșit,
Nici trândav la băut nu fu vreodat':
Nobili seniori, lăsați nestăvilit
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!

Ca omul beat, împiedecat și șui
Adesea îl vedeam în drum spre casă
și-odată s-a ales cu un cucui,
Îmi amintesc, prea o făcuse groasă.
Pe scurt, n-a fost bețiv pe lume ca să
Bea mai vârtos, din zori în înserat;
De strigă, aibă calea lesnicioasă
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!

Prințe, nici a scuipa n-ar fi putut,
Striga mereu: Vai, gâtul mi-e uscat,
Nicicând să-și stingă setea n-a știut
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!


Contrazicerea lui Franc Gontier

Un popă gras în pufuri lenevea,
În cald iatac, cu scoarțe căptușit;
Madame Sidoine alături tolănea,
Gingașă, albă, trup ferchezuit,
Și zi și noapte beau nectar, tihnit,
În râs și-alint, sărut și îmbiere,
Cu trupuri despuiate de plăcere.
și cum îi oblicesc prin cep uscat,
Îmi zic: ca să alungi orice durere,
Cel mai de preț e traiu-ndestulat.

De Franc și cu Elena lui aveau
Asemeni vieți de tihnă și de pace,
A ai și ceapă nu mai miroseau,
Scovardă unsă nu știau a face.
Nu dau pe lapte prins și pe potroace
O ceapă degerată; nu caut sfadă
Că dorm sub trandafirii din livadă;
Nu-i mai tihnit pe podină un pat,
Ce ziceți voi? E rost de vreo tăgadă?
Cel mai de preț e traiu-ndestulat.

Mănâncă pită neagră de secară,
și beau tot anul apă de cișmea.
Păsări de-aici la Vavilon ce zboară,
Cu prețul lor, o zi n-aș rămânea,
Un ceas să mă oprească n-ar putea.
Dă Doamne, Franc Gontier să aibă pace,
Lângă Elena, sub rozar de-i place;
De le e bine așa, nu-s supărat.
Cu viața de la țară n-am ce face;
Cel mai de preț e traiu-ndestulat.

Prințe, împacă-ne cu-n sfat cuminte.
Cât despre mine, de nu-i cu bănat,
Aud de mic copil și iau aminte:
Cel mai de preț e traiu-ndestulat.


Balada femeilor din Paris

Chiar de le știm că sunt limbute
Pe florentine, venețiene,
La zvonuri tare pricepute,
Chiar și bătrânele viclene,
De-ar fi lombarde ori râmlene,
Ori genoveze, știu precis,
Nici piemonteze ori savoiene,
N-au plisc mai bun ca la Paris.

Cică țin curs de-oratorie
Napolitanele; le place
Cotcodăceala, cum se știe,
Celor nemțoaice ori prusace.
De-s eghiptene ori grecoaice
Sau unguroaice, nici în vis,
Nici castiliene, spanioloaice,
N-au plisc mai bun ca la Paris.

Bretone, șvitere? să-nvețe,
La fel gascone, touluziene:
La Podul Mic, știu precupețe
De pești ce le-ar muțí; lorene,
Ori englezoaice, caleziene,
(Nu știu, ajunge câte-am zis?)
Nici picarde din Vallencienne,
N-au plisc mai bun ca la Paris.

Prințe, dă premiu de limbuție
Pariziencelor, chiar dacă li-s
Talienele pizmașe; dar, se știe,
N-au plisc mai bun ca la Paris!


Balada lui Villon pentru trupeșa Margot

Frumoasa de-o slujesc și curte-i fac
Se cade a-mi zice șui ori minte goală?
Cu ce-are ea, oricui i-ar fi pe plac,
De dragul ei încing și scut și pală.
Când mușterii sosesc, înșfac o oală
Și le-aduc vin, cu mâna liniștită,
Le-aștern și poame, brânză, apă, pită,
Zic Bene stat de-s darnici la plătit,
Poftiți, de-ți fi-n călduri și cu ispită,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Dar seara, câteodată, iese tămbălău,
Margot de-apare-n pat fără para.
Nu pot s-o văd că mi se face rău;
Îi smulg surtucul, brâul, rochia,
Zălog să fie pentru partea mea.
Cu pumnii-n șold, mă suduie că-s drac,
Zbiară, se jură pe Isus că-i fac
O nedreptate. C-un ciob ascuțit
Îi scriu pe nas o buche și-o înșfac,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Ne împăcăm apoi și-un pârț îmi lasă
Mai rău decât gândacul de gunoi.
Râzând, un pumn pe creștet îmi apasă,
Zice Gogo, mă bate pe țurloi,
Și-apoi dormim buștean, beți amândoi.
În zori, îi chiorăie în pântec parcă,
Mă-ncalecă și poama și-o încearcă.
Eu gem sub ea, ca scândura turtit
De preacurvie; vlaga vrea să-mi stoarcă,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.

Vânt, ploaie, geruri, pita nu lipsește,
Iar de-s curvar, curvia molipseste,
La orice sac un petec se găsește.
La mâță rea, rău șoarec s-a prăsit;
Ocara ne urmează și-n gunoi,
Ne-am râs de cinste, râde ea de noi,
În ăst bordel unde ne-am pripășit.


Balada bunei învățături
pentru cei cu viața păcătoasă

Ori vinzi înscrisuri de iertare,
Ori ești la cărți și zar trișor
Sau călpuzan, tot la frigare
Ori în ulei se fierb și mor
Sperjuri, procleți de teapa lor,
Hoți, japnici și orice mișel:
Ce crezi, unde-s prăzile lor?
Toate-s la crâșme și bordel.

Cânți din tambale și glumesți,
Să-nșeli nu ți-e păcat deloc,
Râzi, zici din flaut și vrăjesti,
Prin sate, târguri, iarmaroc,
Farse, măscări. Câștigi la joc
De zar, popice, cărți? La fel
N-ai parte de al tău noroc,
Toate-s la crâșme și bordel.

De-așa mocirlă te ferește,
Cosește, ară și țesală,
De cai și de catâri grijește;
De nu te-ai purtat pe la școală,
Þi-ajunge ce îți cade-n poală.
Dar, dărăcind fuior cu zel,
Nu duci ce-ai strâns agoniseală,
Toate la crâșme și bordel?

Nădragi, abá cu șnur, mantii,
Rochii și haine de-orice fel,
Duceți, până mai rău n-a fi,
Toate la crâșme și bordel.



Baladă prin care Villon
cere tuturor iertare

La Cartezieni, ca și la toți
Călugării, la Devotate,
La pierde vară cu saboți,
La slugi, cocote-mpestrițate
În rochii strâmte-ncorsetate,
La fantele sfios de moare,
Cu cizmulițe moi, roșcate,
La toți le cer smerit iertare.

La fete care sfârc arată
Să-nhațe mușterii de soi,
La hoți ce numai certuri cată,
La saltimbanci cu maimuțoi,
La ghiuji, nebuni și papițoi
Ce fluieră de ți-e mirare,
Cu beșici, prapuri, tărăboi,
La toți le cer smerit iertare.

Dar nu la câini și trădători
Ce mi-au dat numai coji uscate
De mestecat, din noapte-n zori;
De frica lor mă doare-n spate.
Le-aș da beș, râgâială poate,
Dar nu pot, că nu-s pe picioare.
Dar toate vrajbele-s uitate;
La toți le cer smerit iertare.

De cinșpe coaste li s-ar frânge,
Mărunt, dar cu barosul mare,
Ori bici cu plumbi, până la sânge:
La toți le cer smerit iertare.


Balada de încheiere a
Testamentului Mare

Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârșind, al bietului Villon.
Veniți când clopotele bat
Și dau de mormântare zvon,
În straie roșii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morții plocon
Când lumea asta o lăsase.

Și cred că nu mințea deloc,
Căci l-au gonit fără pardon
Iubitele, haíne foc,
Că de-aici până-n Roussillon
Nu-i spine, ghimpe ori ghimpon
Să n-aibă, (nu exagerase),
Din straie, zdrențe de barșon,
Când lumea asta o lăsase.

Așa a fost, nu altcumva,
Golaș pieri, fără zorzon;
Ba, pe deasupra, când murea,
Simțea al dragostei canon
Mai ascuțit ca un piron
De la curea, până la oase.
(Noi dăm mirării noastre ton),
Când lumea asta o lăsase.

Prințe ca șoimul acvilon,
Plecând, o dușcă bună trase
De roșu vin, acest craidon
Când lumea asta o lăsase.



Balada proverbelor

Atât se scarpină o capră până moare,
Atâta-i oala bună până se ciobește,
Atât arzi fierul până-i roșu tare,
Atât dai cu barosul până ce pleznește,
Atâta face omul cât se prețuiește,
Atâta te tot duci până când uiți de tine,
Atâta ești de rău pe cât te urgisește,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Atât vorbești până îți calci cuvântul,
Atât ai cinste pân-o terfelești,
Atât promiți până uiți legământul,
Atâta te tot rogi până primești,
Atâta face-un lucru cât plătești,
Atâta-l cauți până dai de bine,
Ce-i lesne de găsit nu îți dorești,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Atât ține la câine, până îl hrănește,
Atâta zici un cântec pân' l-ai învățat,
Atâta ții o poamă până viermuiește,
Atâta bați cetatea până s-a predat,
Atât aștepți o șansă până ți-a scăpat,
Atâta te avânți până e rău de tine,
Atât o mângâi până-ți cade-n pat,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.


Atât te-ntreci cu gluma până-i jale,
Atâta cheltuiești până ai sărăcit,
Atât ești darnic de-ajungi coate-goale,
Atât zici " ia " pe cât ești dăruit,
Atât cât vezi altarul ești smerit,
Atâta dai pe cât ți-ar da oricine,
Atât adie până-i vânt cumplit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.

Prințe, atât e tont până s-a viclenit
Atâta se tot duce până când revine,
Atât ia ghionți până s-a dumirit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.


Balada ziselor mărunte

Știu musca-n lapte de-a picat,
știu rang pe haina omului,
știu de-i senin ori înnorat,
știu bine rodul pomului,
știu după clei de soiul lui,
știu lucrurile ce-s de-un hram,
știu cine-i harnic ori haihui,
știu tot, de mine habar n-am.

Știu haina după epolet,
știu orice rasă monahală,
știu pe stăpân și pe valet,
știu pe măicuță după poală,
știu hoțul după ciripeală,
știu cine-i lacom la bairam,
știu unde-i vin ori bute goală,
știu tot, de mine habar n-am.

Catâr, catârcă știu ce mi-s,
știu câte poartă în spinare,
știu de Belet și de Beatrice,
știu pe abac o adunare,
știu de-amăgiri și de visare,
știu pe husit de ce-i infam,
știu Roma ce putere are,
știu tot, de mine habar n-am.

Prințe, știu despre fiecare,
știu după chip orișice neam,
știu că de moarte nu-i scăpare,
știu tot, de mine habar n-am.


Balada adevărurilor false

Nu-i ca flămândul om voios,
Nici ajutor ca dușmănitul,
Nu-i prânz ca fânul de gustos,
Nici paznic bun ca adormitul,
Nu-i om milos ca necinstitul,
Nici sprijin ca de la-ngrozit,
Nu-i mai smerit ca afurisitul,
Nici minte ca la-ndrăgostit.

Nu-s nașteri multe ca în baie,
Nu-i mai fălos ca surghiunitul,
Nu-s râsete ca la bătaie,
Nici laudă ca neplătitul,
Nu-i dragoste ca lingușitul,
Noroc cât la nenorocit,
Nu-i adevăr cum e scornitul,
Nici minte ca la-ndrăgostit.

Nu-i mai tihnit ca sărăcitul,
Nici cinste ca-n obrazul gros,
Nu-i laudă ca măsluitul,
Nici ca puhavul sănătos,
Nu-i cutezanță ca-n fricos,
Nici sfat bun ca de la țicnit,
Nu-i ca năuca om duios,
Nici minte ca la-ndrăgostit.

Vreți să zic adevărul? fie:
In boală joaca te îmbie,
Litera-i viața cea mai vie,
Laș e doar cine a-ndrăznit,
Oroare nu-i ca-n melodie,
Nici minte ca la-ndrăgostit.


Baladă împotriva dușmanilor Franței

Să-i iese-n cale bestii scuipând foc,
Ce Iason, Lâna căutând, zărise;
Să se preschimbe-n animal pe loc,
Cum șapte ani Nabucodonosor pățise;
Să piară în război precum troienii
În jaf viclean, din pricina Elenii;
Cu Tantal împreună fie azvârlit
Și Proserpina-n iadul nesfârșit;
Mai rău ca Iov chinuie viața toată,
Ca Dedalus în turn înlănțuit,
Cine-ar vrea răul Franței vreodată!

Să cânte patru luni pe fund de iaz,
Cu capu-n jos, ca un buhai de baltă,
Înlănțuit la vâsle, pe-un barcaz,
Ca boul tragă-n jug, vândut la Poartă,
Ca Magdalena, ani treizeci rămână
Golaș, fără vreun strai de in sau lână;
În lac precum Narcis piară-necat,
Ca Absalom, de plete spânzurat,
Ca Iuda, singur să își dea răsplată,
Ca Simon Magus moară ne-mpăcat,
Cine-ar vrea răul Franței vreodată!

De-ar fi ca-n vremea lui Octavianus iară:
Să-i dea să-și bea tot aurul topit,
Să-l pună între pietrele de moară,
Precum pe Sfântul Victor l-au zdrobit;
Sau aruncat în mare piară-năbușit,
Mai rău ca Iona, de balenă înghițit;
Pe veci de razele lui Feb fie uitat,
De-al Herei har, de Venus alungat,
Lovească-l Marte cu puterea-i toată
Cum lui Sardanapal i s-a-ntâmplat,
Cine-ar vrea răul Frantei vreodată!

Prințe, să-l poarte Eol, vijelie,
La Glaucus în codrii din pustie,
De unde și speranța-i alungată,
Și-n veci de virtute lipsit să fie
Cine-ar vrea răul Franței vreodată!


Balada concursului de la Blois

Lângă fântână mor de-al setei chin,
Încins ca focul, clănțănesc din dinți,
În țara mea sunt pe meleag străin,
La gura sobei, dârdâieli fierbinți,
Gol ca un vierme, îmbrăcat în prinț,
Cu lacrimi râd, în vană așteptare,
Alean îmi este trista disperare,
Mă bucur, dar plăcerile-s străine,
Lipsit de orice vlagă mă simt tare,
Bine primit, gonit de orișicine.

Nu-mi pare sigur decât ce-i neclar,
Ce-i limpede, de nepătruns îmi pare,
De ce-i în mână zic că n-am habar,
Stiința-mi vine doar din întâmplare,
Câstig mereu și pierd fără-ncetare,
Zic "bună seara" când zorile mijesc,
Mă tem, întins pe spate, că mă prăbușesc,
Sunt înstărit, dar n-am un ban la mine,
N-am rude, dar aștept să moștenesc,
Bine primit, gonit de orișicine.

N-am griji de fel, dar mă căznesc mereu
Să strâng averi ce nu mi le doresc,
De bine-mi zice doar dușmanul meu,
Cinstiți sunt cei care mă păcălesc,
Prieteni mi-s acei ce-mi povestesc
Că lebăda e corb negru tăciune,
Cine-mi vrea răul are gânduri bune,
Minciună, adevăr, tot una-s pentru mine,
Þin minte tot, dar uit ca prin minune,
Bine primit, gonit de orișicine.

Prințe îndurător, ca să-ți spun drept,
Multe pricep, dar nu-s de loc deștept,
Nedrept sunt, dar de lege mi-e rușine;
Ce-altcé mai știu? Răsplată să aștept,
Bine primit, gonit de orișicine.


Epistolă către prieteni

Vă îndurați de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-ați avea!
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.
Cocote, crai, novici și tinerei,
Voi acrobați, voi dansatorii cei
Mai iuți ca strechea, ageri ca iatanul,
Cu voci ca zvonul unor clopoței,
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?

Voi menestrei cântând în voia lor,
Craidoni, ce numai râdeți și glumiți,
Și risipiți bani buni ori calpi cu spor,
Oameni de duh, oleacă aiuriți,
Estimp el moare de mai zăboviți.
Stihuitori de cântec, vers, orații,
De se va stinge, faceți-i libații.
El zace, raze nu-i aduc aleanul,
Nici adieri, i-s ziduri grele frații.
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?

Veniți să îl vedeți în pătimire,
Nobili iertați de orice bir și dare,
Neaplecați la legi și cârmuire,
Ci doar în fața Domnului cel mare.
Postind duminici, marțile, oricare,
Lui dinții ca de greblă i se fac,
(Din coji uscate, nu din cozonac),
Și-i toarnă-n mațe apă cu toptanul,
În hău adânc nu-i masă, nici hamac,
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?

Juni ori bătrâni, prinți ce vă pomenesc,
Aduceți-mi iertare cu sigil domnesc,
Și scoateți-mă-n coș, tras cu arcanul.
Așa se-ajută porcii, mă gândesc;
Guiță unul doar, în turmă o tulesc.
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?


Petiție la ducele de Bourbon

Stăpân al meu și prințe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curțile e gata a jura
Că-ți dă 'napoi, nu pierde-ncredințarea:
Nici pagubi, nici câștig nu ai avea,
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.

De la alți prinți lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din șase scuzi primiți cu împrumut,
Mai toți i-a cheltuit pentru mâncare.
De-odată a-i plăti, după onoare,
Ușor și de îndată se-mplinește;
În codrul din Patay ghinzi de găsește
Și din castane împlinind vânzarea,
La țanc, fără zăbavă te plătește;
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.

Ci de puteam să-mi vând din sănătate
Unui lombard, ce-i lacom prin natură,
Lipsa de bani cum mă mâna din spate,
Poate-ncercam și astă aventură.
N-am bani în sân, nici pungă la centură;
O, Doamne bun, îți spun mirarea toată,
Că orice cruce-n cale mi se-arată,
De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea;
De-ar fi s-o văz pe cea adevărată,
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.

O, prinț de crin și plin de bunătate,
Ce greu mi-ar fi, vei înțelege poate,
De nu mi s-ar plini acum rugarea.
Ascultă, rogu-te, m-ajută și socoate:
Nimic n-ai pierde, decât așteptarea.

Pe dosul scrisorii

Du-te scrisoare, iute saltă,
Chiar de n-ai limbă, nici picioare,
Să spui în a ta cuvântare
Că sărăcia rău m-asaltă.


Cearta dintre inima și trupul lui Villon

- Ce-aud? - Eu sunt! - Cine? - Inima ta,
Ce mă mai țin doar într-un firicel:
Licoare n-am, nici vlagă a bătea,
Văzându-te retras și singurel,
Trist, alungat la colț ca un cățel.
- De ce-s așa? - De viața ta șucheată.
- Ce-ți pasă ție? - Port durerea toată.
- Dă-mi pace! - Cum? - A cugeta mă lasă.
- Când va fi asta? - Când oi crește-odată.
- Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă!

- Ce gânduri ai? - Să fiu om de valoare.
- Ai împlinit treizeci! - Cât un catâr, și ce!
- Păi ești copil? - Ba! - Mi se pare
Ești apucat! - și cum, de gât ai vré?
- Nimic nu știi! - Ba știu de musca-n lapte e,
Ce-i alb de ce e negru osebesc.
- Ce, asta-i tot? - Ia vezi că mă zburlesc,
Și iar ne hărțuim de ești ciudoasă.
- Ești chiar pierdut! - O să mă opintesc.
- Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă!

- Eu am mâhnirea; chinu-i pentru ține.
Dacă erai un biet netot, zevzec,
Te-aș fi iertat, hai, treacă de la mine.
N-ai griji: bun, rău, la tine se petrec,
Þi-e capul bolovan ori tare sec,
Ori vrei să dai onoarea pe nesăbuință!
Să-nveți din asta, nu ai trebuință?
- De toate oi scăpa, întins pe masă.
- Doamne, ce alinare! - Câtă elocință!
- Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă!

- De unde ăst necaz? - E nenorocul care
Însuși Saturn mi-l puse în boccea,
Ursita când mi-a scris. - Prostie mare!
Stăpân pe soartă ești, nu sluga sa,
Cum Solomon în cartea lui scria:
"Stau în a celui înțelept putere,
Și zodii, și planete, după vrere"
- Rămân cum sunt, ursita mi-e aleasă.
- Ce spui tu? - Zău, credința-mi cere.
- Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă!

- Vrei să trăiești? - Domnul să-mi dea putintă!
- Îți trebui . . . - Ce? - Mustrări de conștiință,
Lectură multă. - Ce? - Cărți de știință.
Lasă smintiții! - Oi mai vedea eu, lasă . . .
- O să ții minte? - Dacă-mi dau silință.
- Nu sta până când dai de suferință.
Altcé nimic nu îți mai zic! - Nu-mi pasă!


Pricina sau balada Soartei

Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea și crudă,
Ce nu ești om cu fală și renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Și sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viața de rușine?
Nu ești tu singurul, și nici nu se cuvine;
Privește-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulți viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, știu, ești un biet poltron.
Stai liniștit și vorba ți-o aține.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!

Pe marii regi îmi cășunase mie
În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn și zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, așișderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!

Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, și el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele și-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoiețti cu ce ți-am dat, Villon!

François, de-aceea să asculți ce-am zis:
Socoată de n-aș da la Domnu-n Paradis,
Te-aș fi tras ca pe-o zdreanță prin dârmon,
Și pentru un păcat, zece-aș fi scris.
Să te-nvoiești cu ce ți-am dat, Villon!


Laudă Curții Parlamentului

Cinci simțuri toate: ochi, urechi și gură
Cu nas și pipăitul dimpreună
Cu mădulare, slabe de-o măsură,
Din locul lor, fiecare astfel spună:
Slăvită Curte, care-aici ne-adună,
Necazul nostru ai știut a-l drege,
Ori, numai limba n-ar putea alege
Destule vorbe ca să-ți multumească;
Deci toate îți grăim, fiică de Rege
Mamă a celor buni, soră-ngerească!

Frânge-te inimă-n frigare înțepată
Și nu te-ncrâncena așa de tare
Ca stânca din deșert, ce altădată
Iudeilor fu setei alinare;
Curgeți, voi lacrimi, pentru îndurare;
Ca inima-n umilu-i suspinat,
Laudă Curții, soața Sfântului Regat,
șansa francezilor, străinii te slăvească,
Înaltă zămislire-n cer curat,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!

Voi, dinții mei, din gingie săltați,
Ieșiți 'nainte, mulțumire dând,
Ca orgă, clopot, goarnă să cântați,
Azi grija mestecatului uitând;
Gândiți că morții ați fi fost, pe rând,
Splină, ficat, plămân cu suflul tău,
Tu trup stricat, ce îi plăcuse, zău,
Ca ursul, porcul să se mocirlească;
Curtea slăviți-o, până nu-i mai rău,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!

Prințe, trei zile păs nu-mi interzice,
Să-i văd pe-ai mei, adio să pot zice,
Căci fără ei n-am cine să-mi plătească,
Slăvită Curte, fiat, nu dezice,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!


Balada apelului

Ce crezi, Garnier, de jalba mea,
A fost cuminte ori sfruntată?
Orice făptură și-ar scăpa
Pielea – cu sila-ncătușată
Ea se dezleagă, doar să poată.
Să-mi ție predici, le-a plăcut
Și dăscăleli, la judecată:
Se cuvenea să fi tăcut?

Pe Hue Capet de-l moșteneam,
Ce-i fiu de măcelar, se știe,
În zdrențe, nu mă mai umflam
Cu apă chioară-n pușcărie.
Pricepi cea înșelătorie?
Mă osândiră cum au vrut,
Dar pe nedrept, cu mișelie:
Se cuvenea să fi tăcut?

Sub pălărie oare crezi
Că n-am nici pe atât glagoare
Să spun cuvântul "Apelez"?
Ba am destulă, mi se pare,
Chiar de nu mă încred prea tare.
Iar când sentinta a căzut:
"Spânzurat fi-vei!" spune, oare
Se cuvenea să fi tăcut?

Prințe, de n-aveam piuit,
Precum Clotar m-ar fi făcut,
Par la răscruce, colbuit.
Se cuvenea să fi tăcut?


Balada franco-latină

Un sfat profund și minunat
Din cartea sfântă izvorește:
În căsnicie, un bărbat,
Să n-o ia razna, nebunește.
Pricina: simțul se tocește,
La orice om, cum l-ar chema.
Pe prost nu-i chip a-l sătura.

Lecția, văd, se-adeverește:
Să nu-ți pui vlaga la mezat,
Mai bine e să stai muțește
Și să-nduri orice murmurat
Când soața strigă: Hai în pat!
Fă-te că nu pricepi ce vrea:
Pe prost nu-i chip a-l sătura!

Mai tari decât Samson au dat
Asaltul și-au pierdut prostește.
Scutul Venerei, ne-nfricat,
Orișice bâtă o blegește.
(........................................ște)
Cine nu știe vorba mea:
Pe prost nu-i chip a-l sătura!

Prințe prea înțelept, citește
O pildă: și-un viclean sadea,
Bun la împins, tot se-amăgește.
Pe prost nu-i chip a-l sătura!


Epitaful lui Villon în formă de baladă

Frați oameni, care după noi trăiți,
N-aveți spre noi inime împietrite tare,
Căci mila voastră de ne-o dăruiți
Domnul vă va primi mai cu-ndurare.
Cinci, șase, iată-ne-n spânzurătoare,
Iar carnea, îmbuibată altădat'
De mult e putrezită de păcat;
Ni-s oasele cenuși și spulberare.
Nu râdeți de necazul ce ni-e dat,
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!

Frați de vă zicem, să nu ne priviți
Cu scârbă, chiar de moartea ne-a pălit
Prin mâna legii. Însă bine știți
Că nu toți calea dreaptă au găsit.
Rugi pentru noi, acum că am pierit,
Spre Fiul Preacuratei să-nălțați,
De mila Lui să nu sfârșim uitați,
Ferească-ne de iad și fulgerare.
Ci morți suntem, să nu ne tulburați,
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!

Ploile ne-au muiat și ne-au spălat,
Soarele ne-a uscat și înnegrit;
Corbi, coțofene, ochii ne-au scurmat,
Bărbi și sprâncene ni le-au ciugulit.
O clipă de hodină n-am găsit;
Încoace-'ncolo vântul de-a suflat,
În voia lui mereu ne-a legănat,
De păsări mai ciupiți ca niște degetare.
Să n-aveți soarta noastră niciodat',
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!

Isuse, Prinț al lumii, mila Ta
Păzească-ne de iad, să nu ne ia
Nici sufletul plocon, nici altă dare:
Oameni buni, nu ne luați în zeflemea
Ci să-l rugați pe Domnul de iertare!


Din volumul François Villon - Balade












.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!