Mănunchiul de flori
de Robert Frost(2009)
2 min lectură
Mediu
Pe urma unui om, m-am dus odată,
să-ntorc cosita iarbă-nrourată.
Dar dispăruse roua ceea care
îi ascuțise coasa-atât de tare.
Am fost să-i caut urmele pierdute -
și coasa auzii cum și-o ascute.
Plecase, deci. Și iată-mă rămas
singur, la rândul meu, în acel ceas...
...\"Cum sântem toți, mi-am spus în sinea mea,
-muncind, în parte sau alăturea.\"
Spunând, m-am pomenit că-n fața-mi zboară
un fluture cu zborul într-o doară
cătând, cu amintiri întunecoase,
vreo floare care ieri îl încântase,
Zbură, jur-împrejur, cătând, cătând,
vreo floare prăbușită la pământ,
Și dispăru din ochii mei, în fine,
și-apoi, din nou se-ntoarse lângă mine.
Câte-o-ntrebare - un răspuns n-aduce.
Și iarba vream s-o-ntorc, să se usuce.
Dar fluturele s-a-ndreptat în zbor
către pârâu, spre un mănunchi de flori.
Coasa cruțase florile, tăind
doar trestiile-nalte, de argint;
Spre locu-acela am plecat anume,
ca florile să le cunosc pe nume.
Cosașu-n rouă, le iubise, deci,
lăsându-le să crească-n zorii reci,
nu ca să ne gândim la el, cumva,
ci pentru simpla bucurie-a sa.
Și, deci, cu fluturele împreună
suflarea zorilor simțeam cum sună,
și parcă auzii apoi cântând
și coasa lui,șoptind lângă pământ.
Un geamăn gând mi se ivi în minte
- și singur n-am mai fost de-aci-nainte,
cu el muncind și ajutat de dânsul,
și odihnind alături, când fu prânzul.
Și la taifas am stat până târziu
cu cel ce nu credeam că pot să-l știu.
Și-am spus: \"muncind, nimic nu ne desparte
alături stând, sau fiecare-n parte.\"