Poezie
Departe de lume ca o noapte pribeagă
2 min lectură·
Mediu
picioarele scrâșnesc din încheieturi după lupte epuizante
foamea și disperarea mă aruncă în fața inamicului
noțiunea timpului nu mai poartă legătura cu întregul
de unde să știi că e noapte sau zi
ostașii în armuri apasă cu țeava puștii peste obrazul zdrobit
senzație de amețeală continuă caut să-mi fac loc prin lumea chinuită
revelând paradoxul că totul are o logică
imagini înșelătoare se perindă pe sub pleoapele abia deschise
vocile puternice se îndeamnă haideți faceți jocul
cât se pune zece mii nu douăzeci
greu îmi fac tunel pe sub morți - vreau apă
fântâna își leagănă găleata deasupra colacului
toate drumurile vin doar spre mine nici o întoarcere
în jur casele albe cresc printre cadavre
și ea tot în alb își întinde brațele ca răurusca peste ziduri
e toată îmbrăcat în zâmbet vântul îi mângâie sânii apoi coapsele
se prăvălesc în iarbă e nebună poate de bucurie
vreau să o prind dar mâinile îmi cad pe lângă corp
picioarele se întind peste clipele leneșe zdrobind macii
pietrele grele atârnă de toată ființa
alcoolul răscolește în rărunchi răzbunarea
fumul trece cu nesaț în plămâni mă prăbușesc în hohote
tot corpul zvâcnește în horcăituri
cineva mă stropește cu apă
nu mă atingeți foc
cu degetele mă pipăi
încet dinspre inimă spre gură
caldarâmul de cele mai multe ori îmi este așternut
peste care cad inert cu fața mereu înainte
stropii mari se întind peste fața-mi arsă
întunericul îmi dă fiori încerc să mă ridic
dar sulițe înroșite îmi înfierează trupul
nu nu vreau să mor nu mă omorâți
așternuturile erau mototolite sub mine
ea stătea undeva deasupra mea
peticul de cer era ca de smoală
cineva...
mă îndemna să zic
Tatăl nostru care ești în ceruri
…………………………………………….
034663
0
IC