Iubirea e ca mersul pe bicicletă

întregul discurs mi-a lăsat un dulce sentiment în inimă, de la titlu până la versuri precum ”când te iubeam până la oase/îmi abandonam ochii în pubela” și ”pedalai pedalai pedalai/fără să privești peste umăr.”, căci redau stadiile iubirii printr-o foarte bine aleasă metafora.

finalul mă pune pe gânduri...s-a simțit aât de sigură pe ea și și-a întrecut maestrul în sentimente, de a fost nevoie să privească numai în viitor sau arată mai degrabă entuziasmul eului liric, care pe-un ton mândru anunță împlinirea definitivă a dragostei, respectiv maturizarea ei?

ps. mi-ai amintit de cântecul ”9 million bicycles”

e un text optzecist f frumos

2 obs. aș avea, dacă-mi permiți:

- nu aș repeta titlul în interiorul poemului. aș păstra titlul ăsta, optzecist așa cum spuneam, dar aș elimina versul respectiv din poem
- aș tăia versurile altfel, mai lung. cumva tot în spiritul poemelor lui cărtărescu

tocmai incepusem azi un poem cu versul asta

cînd te îndrăgostești ești la fel de fericit ca atunci cînd înveți să mergi pe bicicletă

o idee superba...despre un poem... dar...remember!...traind iubirea... nu suntem niciodata singuri...