omul fără coșmaruri

închid ochii
deschid cerul baldachinului alb
sînt omul fără coșmaruri
femeia doarme alaturi zambeste in somn
aproape simt
aproape gust
mirosul insulei nefericirii
în partea aceea de lume
unde frunzei ii cad copacii
unde frumusețea femeilor este un anotimp
anacronic inchis
capricios imprevizibil
nelipsit din coliviile pescarilor nebuni
sportivii unditei ai acelor iscusite

marii astrologi îi studiază kabala
faldul caderea lui din cer de baldachin
murmurînd în bărbile lor asimetrice
alchena uitarii
formule imposibile despre dragoste
si derivatii ei
apoi predicile lor se ștanțează pe ghilotine
fac umbra gatului subtire
cu împuterniciri elegante imperiale
sadesc crini ei cresc din sangele ei
dincolo de rîul morții
dincolo de anotimpul uitarii
poate de aceea se tem bărbații
poate de aceea ma tem
de spectrul dimineților albe

in replica la barbatii care se tem de spectrul diminetilor albe, eu iubesc spectrul zilelor lungi si al noptilor care nu vin decat dupa 11 si stau pana pe la 4:)
la kabbala nu ma bag, ca imi cunosc hotarele ignorantei, desi as putea sa-mi pun snur rosu la mana sa-i impresionez pe cei cu barbi asimetrice (am incercat odata sa manipulez o poza cu barba in Photoshop, avand doar o jumatate de fata si m-a izbit nu atat simetria neomeneasca a fetei care a rezultat, cat simetria barbii, a fost un fel de OMG, it\'s freaky!)
si iti dau dreptate cu frumusetea femeilor ca anotimp... nu numai ca e capricios si imprevizibil, dar e si al naibii de scurt

dragele mele,

cînd vă citesc ce frumos comentați îmi vine să mă fac poet, dar nu știu cum...
Sandra, hai să o fac și eu pe deșteptu\' și să spun că frumusețea interioară face mult mai multe parale. Dar oare mă crede cineva..?!

superb Anghela

Și uite Sandra cum m-ai făcut tu să schimb titlul la text. trebuie să te feliciți pentru asta. Nu multă lume a reușit performanța asta considering my stubbornness.

pana in spectrul alb al diminetii somnul e traversat de prezente ce-i construiesc, prin aluzii, fluiditatea - pescari, insule si un riu, un singur riu al mortii: negarea cosmarelor?

\"aproape simt
mirosul insulei nefericirii
în partea aceea de lume
unde frumusețea femeilor este un anotimp
capricios imprevizibil
nelipsit din coliviile pescarilor nebuni\"

Un masculin echilibrat în poezie este rareori vizibil în diminețile albe, cu atât mai greu de regăsit la orele când eliberarea din coliviile vieții își găsește rostul.
Îmi place acest poem pentru felul în care își definșete limitele trăibilului prin metafore simțite, nu doar alese pentru a evidenția. Îmi place și pentru gravitatea ascunsă de aparența ludică și îndeosebi pentru felul în care transmite complexul fără prețiozități inutile.
A nu te regăsi într-un coșmar este dorința oricărui bărbat când își așterne gândul pe o pernă de femeie. Frumos.

Drag, Ela