Tăcerile mele

Deși am citit și „întrebările tale”, acolo nu am avut ce comentariu să fac. Pur și simplu acolo aveam sentimentul că ai pus capac peste „clocot” și orice intervenție din afară ar fi fost inutilă. Nici aici nu sunt convinsă că e loc dincolo de tăceri, dar uneori trăim cel mai intens prin ele, și în ideea asta m-am trezit să mă bag în seamă și să spun „așaaaa eee!”. M-am regăsit în poezia ta, și aș mai spune că, deși cuvintele au putere magică – a se vedea insăși poezia de față, cele nerostite poartă uneori o viață cu mult mai intensă și fascinantă, sunt ca semințele ascunse adânc în pământ, care cândva, la un moment dat, germinează și sparg cerul într-o explozie neașteptată de frumusețe și roade.

Da, Elena, asa am vazut si eu tacerile, ca un soi de latenta, seminte care pot germina oricand; dar in acelasi timp ca pe o supunere fara voie, ca pe frumusetea inefabila a primei iubiri, ca pe jindul dupa senzualitate caruia i se interzice dreptul la expresie si asa mai departe. Iti multumesc pentru popas si te mai astept.

Nicoleta, n-am mai trecut pe la tine de cand cu textul \"De ce scriem sau nevoia de aplauze\" si imi pare rau. N-am trecut fiindca nu am prea mai \"rasfoit\" paginile agoniei. Poezia este foarte frumoasa si sugestiva. Imparti tacerea in mai multe categorii, specifice anumitor perioade importante ale vietii.Tacerile pot spune foarte multe lucruri, ele pot striga, tipa, plange. Sunt \"fiintele\" cele mai complexe daca patrunzi in esenta lor. Tu le-ai calcat taramul, le-ai inteles si le-ai \"infiat\", in ele taci patimas despre tine. Foarte frumos. Felicitari!

Ludmila, iti multumesc de trecere si de semnul lasat. Pentru mine, intr-adevar, tacerea incepe sa devina definitorie cumva. Expresiva. Forma de fiintare.
Te mai astept.