Albatrosul
Traducere de Nicu Porsenna
de Charles-Pierre Baudelaire(2005)
1 min lectură
Mediu
Pe punți, spre a-și trece vremea, adesea marinarii
Prind albatroși de mare care se-ațin nebuni
De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii
Plutesc pe nesfârșirea albastrelor genuni.
Abia l-au prins matrozii și l-au lăsat pe scânduri,
Că regelui din nalturi, stingher, șovăitor,
Aripile i-atârnă ca două albe rânduri
De vâsle de corăbii târâte-n urma lor.
Inaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă,
El care mândre aripi în cer desfășura!
O pipă-n gură-i pune un matelot, în șagă,
Șchiopând imită altul infirmul ce zbura.
Ca prințu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri,
Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers,
Dar exilat în lume, în râset și batjocuri,
Aripile-i gigante l-împiedică din mers.
Prind albatroși, mari pasări călătorind pe mare
Care-nsoțesc, tovarăși de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte, jos, ei care sus, în azur, sunt regi
Acuma par ființe stângace și sfiioase
Și-aripile lor albe și mari le lasă, blegi,
Ca niște vâsle grele s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se mișcă drumețul cu aripe!
Frumos cândva, acum ce slut e și plăpând
Unu-i lovește pliscul cu gâtul unei pipe
Și altul, fără milă, îl strâmbă șchiopătând.
Poetul e asemeni cu prințul vastei zări
Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă
Jos, pe pământ, printre batjocuri și ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
Albatrosul, Florile Răului, 1857