Resuscitarea greierului îndragostit

Pe fundal o lună plină înconjurată de nori,
trei-patru stele, ceva blocuri staliniste

El, cu spatele la scenă.
Locuia într-un ardei c-un căpăcel de felie roșie, acoperiș
Grădina începea de la o gogonea murată cu vederea la tulpina de furnici

Pe șosea,
într-o gutuie, aveau rost
gândurile lui subțiri și dese ca niște case cu arici

Cel mai mult își dorea să locuiască într-o nucă
în care, cele patru cămăruțe, să aibe
flori de gheață cu nopți albe la fereastră,
cireșarul amărui, drum spre poarta orișicui
o piatră sidefată și
o alta plină, dezbrăcată

În stânga,
un deșteptător strivit de toc,
o inimă încuiată-ntr-un dulap,
timp mototolit în buzunar

El, cu fața la scenă.
Pe rândul șapte, pe tot rândul șapte, ea, femeia
pală, cu privirea arămie, mâinile-i ușor tremurând.
În spate aselenizau culorile sălii
Fiecare culoare purta în pântec povestea ei.
Probabil de aceea tot rândul șapte…
gândea el cu piciorușele, cu toate piciorușele gândea

astfel, s-a născut cel mai frumos cântec din lume, în Re minor...