un cal alb
atît de alb încît pămîntul îi săruta copitele
mușcate de flori
îngenuncheate în rugăciunea rădăcinilor
un cal alb desprins din fălcile peceții de argint
devenea ecou și sabie într-o sfîșiere a umbrei
alb
cine sînt eu răspundea oglinda fîntînii
în ostroavele acestui sînge freatic tulburîndu-mă voi putea
întrebîndu-mă șlefuind vîrful săgeții prelinse din lună
mereu și mereu pe conturul de jad
al gîndului aproape vis