Beatitudine

Maria, ce s-a intamplat?

Sorine, ce să-ți răspund?
Credeam că ai găsit răspunsul...

\"În culcușul palmelor,
Lacrimile uită
Să respire...\"
...superbe aceste versuri, Maria; privind-o fara alte referiri la persoane sau personaje, mie imi place poezia, frumoasa poezia de tristete...
Esti trista?
D.

Stare de beatitudine. Da-mi voie sa-ti recomand, daca am inteles eu bine mesajul :

\"Lacrimile uită
Să respire...\"

parca nu suna a beatitudine...doar in cazul in care sunt lacrimi de fericire.

Mulțumesc Daniel!
Aveam emoții,…nu știam dacă voi reuși să exprim prin cuvinte starea ... mi-ai dezgolit inima în petale…

parcă nu sună a beatitudine...doar în cazul în care sunt lacrimi de fericire. - parcă… și totuși uită să respire- doar stare de fericire le-ar putea determina. Un moment de fericire surprins...într-o tristețe trecătoare…

Maria, Maria, eu te citesc asa mai pe tacute, dar am vrut sa iti spun ca admir curajul de a-ti arata sensibilitatea acut in scrieri. As vrea sa pot si eu sa fiu asa deschisa :)

Dana,

Citirea pe tăcute e cea mai frumoasă!

Mă bucur că ești printre cititorii mei!

Acum , de ce sa ne lasam furati de prima imagine care ne vine la citirea cuvantului `lacrima` ?

Nu exista oare si lacrimi de fericire ?

Si inca ceva : oare nu ramanem fara respir in fata unei mari bucurii ? in fata unei surprize ( chiar si a uneia ) placute ?


Eu vad cele doua strofe ca pe un dialog . Pe prima as putea-o imagina ca o descriere a saptamanii ( Patimilor ) pe care o parcurgem ... de fapt primele trei versuri .

de aici privim cu transcendentul coboara spre pamantesc , lacrimile de care este vorba deja apartin `verdelui` - pamantescului - si `palmelor` - umanului .

A doua strofa ar presupune ridicarea omului spre cele divine

, motiv iarasi de bucurie , nu numai a noastra , ci si a celui care ne zambeste din umbra ...

frumos...
ca un nor ce sta sa picure
ca un baraj ce sta sa sparga muntele
ca un zambet gata sa se transforme in isterie
ca un gand pregatit sa scrie un roman...

cu respect,
inoni

Imi place acet poem, este plin de esente.
« Prelingerea cerului » este trecerea timpului.
« Ingerind ziua” este speranta divina.
“Verdele ce nu piere » (rochia ta !), este speranta pamanteana.
Lacrimile sunt atat de triste, incat « uita /sa respire » - aici ai atins tristetea absoluta si acest vers « lacrimile uita /sa respire » poate ocupa chiar un loc in literatura.(nu-ti face vise, nu-l mai avem pe George Calinescu sa faca acest lucru !).
« Cautarea luminii » cu degetele e « beatitudinea » cu care Dumnezeu e de acord

Ce sa-ti spun Maria, si eu sunt trist, toata lumea este trista. Intre oameni exista totdeauna o linie... firava. In viata este asa : ori o traiesti , ori scrii despre ea. A o trai, poate fi mai important pentru multe suflete, a scrie despre ea, e nobil, pasiune, un fel de-a fi. Prezenta din umbra face tot ce vrea Ea (EL).

Mirciulică iubitule,

Nu am cuvinte doar lacrimi!
Nu întâmplător un gănd de-al meu vorbea despre fumusețea privitorului.
Daniel mă descoperise că sunt tristă, Sorin parcă trage un semnal de alarma: Maria, ce s-a intamplat?, Codrina nu se poate regăsi în starea mea de beatitudine, Dana mă găsește deschisă, iar tu, tu vii cu o formulare deosebită… necuvintele mele te vor cuprinde cu inima într-o lume dincolo de transcendență

Nu spun decât că ai găsit noi valențe!

frumos...
ca un nor ce sta sa picure
ca un baraj ce sta sa sparga muntele
ca un zambet gata sa se transforme in isterie
ca un gand pregatit sa scrie un roman...

Vreau să-l consider gând al zilei!
Am început să gândim atât de ...încât pot spune două stări într-un singur gând, sau altfel două inimii într-o singură bătaie.

Mirciulică iubitule,

Nu am cuvinte doar lacrimi!
Nu întâmplător un gănd de-al meu vorbea despre fumusețea privitorului. Daniel mă descoperise că sunt tristă, Sorin parcă trage un semnal de alarma: Maria, ce s-a intamplat?, Codrina nu se poate regăsi în starea mea de beatitudine, Dana mă găsește deschisă, iar tu, tu vii cu o formulare deosebită… necuvintele mele te vor cuprinde cu inima într-o lume dincolo de transcendență

Ai dat noi valențe cuvintelor mele!

tristetea vine ca o izbavire...
chiar daca \'lacrimile uita sa respire\',lumina oglindita in ele are darul reinvierii sperantei, intineririi...
acesta este un poem al renasterii bucuriei de a trai!

Nicolae dragule,
Este curioasă întoarcerea ta spre textele mele, chiar mă gândeam că am pierdut pe unul dintre cititorii( criticii ) mei sufletești, cel care întru începuturi mă încurajai scoțând la interval măcar o realizare oricât de mică, iar dacă nu existau le născoceai,iar acum încerci să mă înalți acolo unde nu-mi este permis a gândi. Comentariul tău încearcă ca pevremuri să-mi arate frumusețea cuvintelor. Văd că încerci să mă încurajezi dându-mi o lecție de viață - pentru mine viața se trăiește!Încerc să scriu despre aceste trăiri în rest sunt vise vândute iar prezența din umbră face ce vrem...NOI!

In primele doua versuri, eu am surprins imaginea celui iubit. Se pare ca ceva anume va tine departe unul de celalalt, iar acest lucru nu poate sa aduca decat durere. \"Cerul se prelinge în pași de durere\", toata fiinta sa sufere. Citind versul acesta, in mintea mea s-a nascut imaginea unei persoane care isi taraie pasii. Si cu fiecare pas, ceva din el se pierde (taraitul pasilor exprima suferinta. Toul e echivalent cu o lacrima care se prelinge pe obraz). \"Îngerind ziua cu amărăciunile nopții.\", incercand sa-si anestezieze inima, el fura secundele zilei (ziua pentru el reprezinta, cat de cat, o evadare) si le presoara pe rana. Dar ziua mai poate fi vazuta si ca o speranta.
\"Ochii își scutură în clepsidra inimii
Verdele ce nu piere.\", aici e vorba, din punctul meu de vedere, de propria-ti persoana. De dor, iti inchizi ochii si incepi sa-ti imaginezi fiecare clipa ce te-a inaltat (verdele reprezinta clipele petrecute alaturi de cel drag). La un moment dat, prinsa in trecut, durerea iese la suprafata: \"În culcușul palmelor,// Lacrimile uită// Sa respire...\".
Cred ca de aici incepe si o parte imaginara a poeziei. Si anume: el isi schimba drumul indreptandu-se catre tine (din aceasta cauza am si afirmat ca ziua=speranta) si astfel lacrimle tale pentru a doua oara uita sa respire, dar de data aceasta de fericire.
\"Iscodirea degetelor
În căutarea luminii
Se fereau privirii.\", mi te imaginez ridicandu-ti chipul din palme, dar fara sa-ti descizi ochii, de teama sa nu rupi vraja, si cu degetele cautand atingerea celui iubit.
\"Din umbră,
Prezența nevăzută
Ne zâmbea!\", Domnul se bucura de reintalnirea voastra.
Finalul da si titlul poeziei.

Nu m-am putut abtine de la comentarii, pentru ca intr-adevar mi se pare ca tu nu scrii, ci pictezi; si imaginea care m-a izbit din momentul primei citiri a poeziei a fost una de frumusete ireala, ca o poveste cu poze lunguiete: cerul se prelinge, ochii isi scutura verdele, numai lacrimile au inmarmurit in causul palmelor ca intr-o cristelnita neatinsa, ca in fantana zanei zorilor(ochii si inima unindu-se in culoare;citisem ca bioenergetii vorbesc despre culoarea verde a inimii, a iubirii).Mi se pare ca un dioptru, poezia asta,in care claritatea o da tocmai multitudinea de medii transparente(cerul, ochii,lacrimile)aproape acvatice, iar stralucirea o putem intui din \'cautarea luminii\".Din partea mea *** :)

Lizule,
Ai dreptate, uneori tristețea are darul iluminării și poate fi și așa cum spui tu acesta este un poem al renasterii bucuriei de a trai!
Îți mulțumesc de gândul curat!

Felicia,

ți-am zis de fiecare dată mă lași fără cuvinte, nu spun nimic tac și memorez!

Otilia, am urmărit fiecare comentariu în parte și știi ce mă bucură cel mai mult că fiecare cititor gasește noi simboluri cuvintelor mele, imaginea cristelniței mă duce spre lucruri sfinte. Mulțumesc de trecere.