Faramitura ...

Mi s-a intamplat ceva lipsit de etica, mai mult, de-a dreptul imoral. ceva pentru care societatea te atarna fara drept de apel la stalpul infamiei. Ceva ce n-as fi conceput ca mi se poate intampla mie, eu fiind in esenta o fiinta cat se poate de normala si de conformista. Si totusi ... M-am luptat cu mine insami, parandumi-se ingrozitor ca am lasat sa mi se intample. Am crezut chiar (cum era si firesc dealtfel) ca e doar o simpla aventura. Insa au trecut saptamanile. Si lunile. Mai apoi si anii. Am incercat sa renunt, sa fug, sa ma ascund... N-am reusit. De o vreme, imi tot dau seama ca regulile lumii cam scartaie. Ca se tine seama prea mult de aparente, ca moralitatea sociala e pur si simplu o farsa. Insa numai doi oameni nu pot schimba regulile jocului. Acum, nu mai vreau sa fug. Nici n-as putea. Doar ca ... doar ca mai exista si altii, neajutorati, care nu au aflat inca cum e viata. Si care nici nu merita, nici nu trebuie sa sufere. Si atunci, joc dupa "reguli", dupa aparente. Pentru mine nu mai conteaza, pentru ca oricum sufar. Pentru ca undeva, in esenta, raman o fiinta morala ... Dar cred ca am dreptul sa ma si bucur de Viata. Macar de o faramitura ... Si incerc sa nu ranesc pe nimeni ... Cat pot ...