povești din irealitatea imediată

uneori umblă tramvaiele prin mine am ajuns să întreb oamenii pe stradă oare
sufletul mi-e doar o șină
bărbații care stau noaptea la cozi la carne atunci când se îmbată îmi caută mâinile
femeile cu trup îngemănat își curăță vânătăile de pieptul meu
pruncii nenăscuți îmi șoptesc notă cu notă un cântec al nemuririi
dorința iubirea angoasa nimicul atât
câteodată

#

copiii cuminți trebuie să lingă geamurile ce mai despart iluzia de real în septembrie țin minte că ploua și felinarul din fața cnss dormea cu ochiul deschis îmi era frică de întuneric făcusem un pact să-mi lumineze săruturile în schimbul unei ploi despletite de trei ori pe lună de atunci eu tac din septembrie

#

mă trezesc noaptea cu lacrimi în ochi
acum 10 ani fetițele construiau păpușilor barbie palate doar eu testam ultimul prototip de cuțit de bucătărie
visam la un chip care să ascundă ridurile de mătase implantate în suflet de singura nuntă pe care am petrecut-o în pod
îmi înmormântam inocența în surdină
(oh yes, i do)
doar chipul a rămas același
brațele mele au cărat tăieturile atîtor nopți nepătrunse și au plâns au îndurat
decepția impasul arsura nimicul atât
poate

#

plouă încontinuu eu îți spuneam că o să învăț circuite electrice și am ajuns să proiectez stropii în fiecare suflet pe toate tavanele fără să îmi pese că am abandonat un ochi înainte de a-l privi eu eram fata aia cu pantaloni 3/4 care nu putea dormi noaptea decât ascunsă în perne de teamă că universul se va îngusta și n-ar mai rămâne decât sărutul nostru eșuat

#

doar 10 ani de nopți nedormite ți-ar putea șterge păcatul dar eu
eu cum să tac atunci cînd știu
că doar o crimă ar putea dezlega memoria
distrusă inautentic ascunsă natural alterată