Tună, Doamne și trăzne!

Parcă aș fi murit - așa e ceea ce. Nu, nu mă tem de cei ce vin acum în poezie. Personal, am depășit poezia. Sunt omul nisipurilor mișcătoare, umbra ce trece nebăgată în seamă - de-aici până la următorul pas, până la următoarea carte care nu este poezie. Nu acuz pe nimeni, mă bucur că am scăpat de acuzații. Nu doresc iubirea nimănui - îmi ajunge iubirea pe care o cunosc. Nu-mi sunt de folos e-mail-urile unor scriitori ce cred că-mi sunt congeneri. Nici ale celor ce au crezut că voi exploda în literatura română. Parcă totul a îmbătrânit pe lângă mine, unii s-au îmbogățit, alții au rămas ai nimănui, alții s-au dus de tot prin morminte. Aș putea spune că așa arată singurătatea dar nu prea e adevărat: singurătatea e atunci când omul în care ai crezut nu-ți răspunde la scrisoare, la e-mail, la telefon. Singur poți fi doar atunci când sticlele de alcool nu mai ai cu cine le bea, jumătățile de țigări nu mai ai cu cine, galeria din mină nu o mai poți împărți. Femei - nu, ele vin ca florile de măr pe aurele noastre ieșite din comun. Un viscol fără expeditor umblă printre toate. Revistele literare sunt moarte. A citi pe la Muzeul Literaturii - așteptând vreun tutore să te accepte – fals. A-ți petrece viața prin biblioteci - vei ajunge un biet M. Cărtărescu. Roluri, roluri, asta vrem. Marshall McLuhan: “Tinerii astăzi nu mai vor ținte, scopuri abstracte, ei vor roluri – ROLURI; adică o angajare totală”, înțeleg abia după evenimentul despărțirii de ce, tot ceea ce realizează aceștia durează atât de puțin, în cazul meu - vreo 70 de ani. Fără o motivație sufletească, orice investiție se reduce la un troc simpluț: îmi dai, îți ofer. Adică, atunci când oferta unuia nu mai este pe gustul altuia, contractul se reziliază și fiecare caută o altă piață. Mai avantajoasă, mai sigură. Cu alți parteneri, cu noi roluri. Când își dau seama că de-a lungul vieții n-au făcut altceva decât să alimenteze diabolicul reactor al acelei relative “angajări totale” e prea târziu: pur și simplu nu li se mai potrivește nici un rol. Prostiți de ultima și cutremurătoarea descoperire, înalță rugi fierbinți și brațe tremurânde spre cer. Restul demonstrației este la Dumnezeu. Sunt scriitori tineri care mă iau la mișto, sunt alții care nu mă iau la mișto. Ce fel de scriitor voi fii fiind dacă nu fac valuri prin amărâta asta de literatură? Cu toții, ori mai bătrâni, ori mai tineri, suntem ocnașii unui singur imperativ: nu putem trăi fără a scrie. Ne place să ne războim dar n-avem adversar. Și atunci ne ridicăm împotriva celui din tabăra noastră, că pe ăla îl putem identifica. Îl spurcăm și-l facem responsabil de nereușitele noastre (omenești). Despre cele divine nu suflăm nici un cuvânt: „obștea” nu are acces la înțelepciunea noastră. Acuzații avem destule, regnul politic ne dă pe gratis. Paharul și țigara cu care putem împăca lumea dracului și a lui Dumnezeu nu ne mai e sprijin, ci armă prin care lovim în scriitorul de lângă noi. Scriitor contra scriitor!, iată o luptă ce merită ecranizată! Adio soldați universali, cyborgi, creaturi, zombi etc.! Ascult „Decembre” cu Nicu Alifantis. Am o cafea lângă calculator. Mai am 2 țigări în pachet. Parcă aș fi murit – așa e ceea ce. Mâine e posibil să nu mai fiu. S-ar putea ca nici Dvs., unii din cei ce citiți, să nu mai fiți. Credeți că se va opri lumea? Spuneam că am depășit poezia. Așa e. Am câteva cărți despre cum să trăiți pe Terra. Ce folos! Ce fel de afacere fac eu cu scrierile astea? Am cafea la calculator, două țigări, doi copii și vreo 3 cărți în care vorbesc despre voi. Și nopțile acestea problematice în care ma gândesc la Dvs., scriitorilor. Fie-mi iertată greșeala că. Acesta e răspunsul pe care mi l-ați cerut.