Diavolul este credința fără zâmbet

Rândurile de față au ca punct de plecare o frază a lui Nicolae Popa postată în subsolul textului meu „Cele 10 porunci”. Citez cu copy/paste: “Cineva spunea că veacul care vine, adică al nostru, ori va fi religios ori nu va fi deloc! Aici s-ar cuvine o parafrază: ori va fi religios, ori va fi umoristic.”. Atenție, ORI-ORI, adică nu ȘI, ci SAU. Mai pe șleau spus, umorul este dușmanul credinței, iar umoriștii ucenicii diavolului.
Cuvintele m-au mâhnit dar și intrigat. Îmi aminteau de ceva asemănător dar îndepărtat. Mi-a trebuit jumătate de oră să îmi amintesc. Am mers în bibliotecă și am luat “Numele trandafirului” de Umberto Eco. Pentru cei care nu au citit cartea, încerc să extrag din ea atât cât este necesar pentru înțelegerea similarității cu cazul de față.
În secolul XIV, la o abație au loc niște crime misterioase. Abația deține o bibliotecă uriașă, era depozitara unor cărți rare adunate din toată lumea. Este trimis călugărul Guglielmo cu rolul de detectiv. În final descoperă că autorul crimelor era Jorge, călugărul bibliotecar, cel mai important personaj din abație. Motivul: ascunderea de ochii celorlalți a celei de-a doua cărți a lui Aristotel, care trata Râsul. Discuția dintre cei doi mi se pare excepțională pentru lămurirea problemei.

- Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce ? De ce ai vrut să ferești cartea aceasta mai mult decât atâtea altele ? ... De ce aceasta îți inspira atâta teamă ? ... Ce te-a speriat în discuția aceasta despre râs ? Nu faci să piară râsul dând pierzării această carte.
- Nu, desigur. Râsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de gust a cărnii noastre. Este gâdilatul pentru țăran, nerușinarea pentru bețiv, chiar și biserica, în înțelepciunea ei, a îngăduit clipa de sărbătoare, de carnaval, de bâlci, această întinare diurnă care-ți descarcă umorile și te abate de la alte ambiții. Dar așa râsul rămâne un lucru josnic, la îndemâna celor simpli, taină dezvăluită pentru plebe. ... Dar aici, aici... și acum Jorge bătea cu degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ținea dinainte, aici se răstoarnă funcția râsului, aici ea e ridicată la rangul de artă, i se deschid porțile lumii celor învățați, se face din el obiect de filozofie și și de perfidă teologie. ...Râsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol... Dar această carte ar putea să-i învețe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înțelepciune. ... Faptul că râsul este propriu omului, dovedește mărginirea noastră de păcătoși. Dar câte minți stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia râsul este scopul omului ! ... Un filozof grec citat aici spune că seriozitatea potrivnicilor trebuie despuiată prin râs, și râsului să i se împotrivească seriozitatea...
- Licurg pusese să se ridice o statuie a râsului.
- Ai citit asta în tratatul lui Cloritius, unde se spune cum un bolnav a fost tămăduit de un medic care îl ajutase să râdă. De ce a trebuit să-l tămăduiască, dacă Dumnezeu hotărâse că ziua lui pământească ajunsese la capăt ?
- Nu cred că l-a tămăduit de boală. L-a învățat să râdă de boală.
- Boala nu se alungă din trup ca diavolii. Se distruge.
- Cu trupul bolnavului.
- Dacă e nevoie.
- Tu ești diavolul, i-a spus atunci Guglielmo.
Jorge a părut să nu înțeleagă. Dacă ar fi putut să vadă, aș zice că l-ar fi țintuit pe celălalt cu priviri uimite.
- Eu ? a spus.
- Da, te-au mințit. Diavolul nu este principele materiei, diavolul este obrăznicia spiritului, credința fără zâmbet, adevărul care nu este cuprins niciodată de îndoială.... Tu ești diavolul și ca diavolul trăiești în întuneric....


Sper pentru noi toți că secolul în care ne aflăm deja va fi și religios și umoristic. Că cele zece porunci și alte pasaje din Biblie vor fi citite și recitite nu cu încrâncenare, ci cu zâmbetul pe buze. Că diavolul – credința fără zâmbet- va stăpâni cât mai puține suflete.