Apariție editorială

Am plăcerea să vă anunț apariția volumului de poezie \"Uitarea dinainte\", apărut acum câteva zile la editura \"Vinea\" din București.
Volumul are 110 pagini, este o ediție bilingvă,cuprinzând poeziile originale în franceză (\"Oublier en avant\") precum și traducerile în românește.
Originalul a primit în anul 2001 premiul \"Ilarie Voronca\" în Franța, având onoarea de a fi prima româncă căreia i s-a decernat acest premiu cu nume românesc și a fost publicat în 2002 la editura \"Jacques Brémond\" din Franța.
Traducerile în limba română îmi aparțin și menționez că au fost postate în premieră pe \"Agonia\" acum trei ani.



Îmi permit să anexez fragmente critice despre volum, așa cum apar în versiunea românească.

[În Uitarea dinainte Marlena Braester ne restituie o superbă experiență a deșertului… O voce profund interioară care povestește la fel de bine așteptarea, ca și promisiunile orizontului, distanțele care se desfășoară în noi înșine, limitele, disonanțele.]
Lionel Ray

[Îmi place extraordinar ideea că \"poemul există în privire\". Cât de limpede spus, cât de simplu de spus! Mi-e foarte apropiată viziunea aceasta. \"Poemul deja există în privire\", fie că este vorba de deșert sau de copac, de oraș sau de apă. Ori de chipul unui om. Poemul ne precede pentru a ne mărturisi pe noi înșine și pentru a ne naște. Descopăr în poezia Marlenei Braester ceea ce lipsește deșertului: cuvântul. Ea îi dăruiește cuvântul și astfel se așterne viitorul tuturor pietrelor. Știe să folosească puține cuvinte tocmai pentru a nu pierde absolut nimic din esențialul ce se oferă cu atâta zgârcenie privirii.]
Joël Bastard

[De la haos la ecouri (chaos - écho), inversarea la nivelul limbajului semnalează schimbarea realizată, prin intermediul cuvântului, în conștiința celui ce vorbește. Avem un spațiu nediferențiat, al privării duse la limită, din care apare, tocmai datorită acestei situații, sâmburele a ceea ce nu se poate sfărâma, relansând un acord pe un fond de vid. Marlena Braester ne propune un poem dens, în care repetiția, acumularea, dar și economia verbală, dovedesc această explorare a Ființei, care, în mod neașteptat, culminează, uimește, solicită și purifică viziunea, suscitând întâlnirea cu sine și cu lumea.
Această lecție esențială a deșertului, pe care poeta o include în Uitarea dinainte cu o deosebită maturitate a expresiei, putea fi ghicită încă din volumele sale precedente de poezie. Precum într-o operă abstractă, dar și profund fenomenologică, diverse figuri ale discursului său poetic se articulau deja sub formă de oximoroni: albul și negrul, cuvântul și tăcerea, noaptea și ziua, vederea și cecitatea, vocalele și consoanele, linia orizontului și cercul, ochiul și gura, stabilul și instabilul, prezența și dispariția, care, toate, se declină, în imagini și figuri complementare ale căutării sensului. Astfel, acest limbaj poetic traduce poziția ontologică postmodernă căreia îi aparținem: va trebui să depășim eul, jocul (je – jeu) aparențelor prin scrutarea quasi-halucinatorie a componentelor sale, pentru a ajunge la singura poziție valabilă: aceea a rătăcitorului, a hoinarului expus unui întreg univers de semne aflate în mutație continuă. Toate acestea sunt redate prin relația dintre două imagini esențiale: piatra și nisipul.]

Eric Brogniet

[„Culorile și sunetele își răspund”, știm asta de la Baudelaire încoace, dar dincolo de aceste sinestezii bine reperate, Marlena Braester propune un alt plan, infinit mai subtil, metafizic, de fapt, în care poezia își atinge propriul soclu, în care propria justificare – sau inanitate – sunt în joc. Foarte rar ni se întâmplă să citim o poezie care știe să cerceteze postura și privirea poetice simultan cu scrierea poemului, și asta fără a teoretiza pe una și fără a slăbi pe cealălaltă, fără a aservi pe una celeilalte. Foarte rar reușești să pătrunzi într-o interogație atât de subtilă, cu atâta simplicitate. Sau mai bine zis cu atât de multă „prospețime”, pentru că aici poemul are în profunzimea sa semnul distinct al unei intimități deopotrivă emoționale și intelectuale.]
Jean-Claude Villain

[Marlena Braester se lasă prinsă în mrejele unui ținut de lumină și întuneric, care e fix, dar și schimbător, material și imaterial, mistic și senzual, locuibil, dar și de nelocuit…
Ea e în permanență înainte față de ea însăși, ca și cum memoria nu ar putea fi niciodată altceva decât promisiune…
S-ar mai putea spune că trecutul nu e viabil decât sub privirea viitorului. Aceasta cu privire la pertinența unui titlu care e cel puțin enigmatic: Uitarea dinainte. Niciodată deșertul nu a mai fost definit cu atâta pertinență. Marlena Braester își permite chiar și luxul de a cânta în acest straniu teritoriu al nimănui.]
Nimrod

[Să vorbim, cu sobrietate, despre memorie. Marlena Braester vine la noi din Israel, și încă mai de departe, din România. Și iată că o nouă carte sosită din acest spațiu reconfirmă contribuția remarcabilă la literatură franceză și, în special, la poezia franceză. Ea vine precedată și parcă protejată de umbra marelui Ilarie Voronca.
Toate poemele Marlenei Braester sunt pătrunse de deșert, de mare, de piatră, de nisip. În fond (fără, însă, a-i restrânge sensul), poezia sa este una a vidului. Dar nu este un vid sinonim cu neantul, cu absurdul, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu o prezență reală a lucrurilor ce sfidează dorința noastră de a le numi.
Uitarea dinainte. O destinație liniștitoare, care ne împlinește. Deșert în fața noastră. Deșert în noi. Numai în asemenea condiții, aceasta vorbește.]
Christian Hubin

[Uitarea dinainte este o promisiune poetică, o profeție, într-un fel, ce se adresează cititorului prin viziunea sumbră a mesajului său, scris în versuri ritmate de fluxul unui deșert opresant, în care vocea și ecoul revin fără încetare. Dacă nu vor fi înghițite de apă, erele viitoare vor fi înghițite de deșert.]
Marie-Laure Vallée


[O unică, devoratoare obsesie pare să domine imaginarul acestor poeme austere, a căror etică refuză orice fard al stilului: cea a pustiului insinuat în toate interstițiile și celulele textului. Altfel spus, poemele Marlenei Braester sunt o epură a realului, o proiecție în imaginar a acestuia.
Imagine a timpului devorator, deșertul pare că modulează însași construcția poemelor, structura scriiturii, alcătuită uneori din fragmente. Totul sugerează sfărâmarea textului în unități mărunte, de sine stătătoare, asemenea firelor de nisip. Se impune aici o estetică a fragmentarului, în care versurile au o mișcare delicată, amintind dinamica firelor de nisip sub brizele ce stăpânesc marile întinderi deșertice. Scriitura înaintează prin mișcări lente ale cuvintelor, prin gesturi abia ghicite ale unei sintaxe esențializate la maximum.]
Ion Cristofor

[Volumul Marlenei Braeșter m-a impresionat prin conciziune, unitate stilistică si tematică, profunzime si limpezime a exprimării poetice. Toate imaginile deșertului conduc spre ideea de bază că din uitare venim si înspre uitare ne ducem.
De mult n-am citit in Israel un volum de poezie atât de \"ascetic\" în ceea ce privește folosirea materialului oferit de realitatea imediată. Geografia Marlenei Braester este o geografie abstractă, interiorizată. Deșertul ei nu e Neghev, nu e Sahara, nu e Gobi, nu e Colorado; este deșertaciunea însăsi a vieții omenești în care nici o valoare ideologică sau sentimentală nu e destul de puternică pentru a nu se pulveriza erodată de timp asemeni unei stânci erodate de vântul pustiului. Biografia Marlenei Braeșter este tot atât de abstractizată. Durerile, bucuriile, spaimele ei nu sunt rostite pe numele lor efemere. Toate emoțiile ei se convertesc în imagini de pietre colorate care se transformă în pulbere sub acțiunea timpului, umbre care se estompează, linii de orizont care se îndepărtează, drumuri care se pierd in nisip. Un imens deșert introvertit umple versurile de la o copertă la alta.]
Luiza Carol