Cântecul stins al frunzei, în bucurii și-n restriște

Nu ți-ai propus niciodată să scrii despre oboseală (a ta, a frunzelor după ce ruginiul dă iama în ele). Privești o frunză, nu îi va fi mai ușoară căderea; risipirea din tine-o privești, nici ție nu-ți e mai ușor, dar te ridici și mergi mai departe, pe când frunza va aștepta, în tăcerea-i de moarte, să se întoarcă, prin sevă, în muguri. Nu-i totuna un cântec stins cu unul obosit. Cel din urmă poate fi ecoul zarvei, urmat de un gol fără margini. Dar să lăsăm oboseala deoparte. Știi cum se spune: o numești, și vine. Și cu cât o amintești mai des, cu atât încearcă să capete sens. Viața-i ca un maraton fără învingători și învinși. Pentru fiecare există un finiș. Cât ai fi tu de scump la vorbă și de maestru-n tăceri, energia tot ți se consumă. De-aceea, privește frunza ca pe seamănul tău, în bucurii și-n restriște.