floare de mină

Îmi petreceam și eu tinerețea între coastele munților, la trecătoare, cu ochii ascunși ca melcii umezi sub steiuri, cu degetele tricotând iarba, cu pieptul lângă inima căruței cu roți mari. Eram singură, dar știam că sunt om viu, o fată cu rochia ca un catarg sub vânt puternic, șoptind cu teamă un mic poem pentru cercul roșu al soarelui la asfințit. Îmi plăceau pietrele transparente, de culoarea ametistului, cu multe colțuri; luam sub unghie sclipiciul și priveam în soare ca la mare depărtare. Și soarele trecea iute de partea mea, mă privea în ochi până ce irișii mei se deschideau așa cum apa fierbinte ia culoarea frunzei într-o infuzie. Eram un om născut viu, care ezită să apară în lumină, o încrengătură de soare și muguri rotunzi din lumea largă, de mladă crud-amară, eram vie fiindcă alții îmi dădeau lumina drept anafură. La început eram cu toții o mare de cuvinte nerostite apoi cuvintele au fost tăiate după caratele minții noastre, au fost îngopate în noi, au apărut rostite în funcție de ceea ce loveam sau ceea ce ne lovea, încât prindeam lustru, eram ca briliantele șlefuite de bijutier. Unele lucruri seamănă între ele prin lucrurile din care prind formă, Fiecare dintre noi ocupă un spațiu dezlocuit, fiecare are valențe proprii spre lume, precum o piesă dintr-un joc de puzzle. Lucrurile moarte au lumină fiindcă lucrurile vii își împart lumina asupră-le, precum pâinea caldă săracilor. Este iubire ce simțim pentru toate lucrurile pe care le cunoaștem, pentru cele văzute și cele din inima noastră, este chemarea dintâi a nagâților și dragostea rândunicilor care se întorc în colibe pescărești. Este și ticăitul speriat al inimii, înainte să îl auzim.