poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 67 .



Nuntă frumoasă omului
personale [ ]
- Glafuri (4), pentru pasărea Nevăzduhului -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-04-03  |     | 



Îmi pare că s-a oprit, tocmai lângă fată, izbit, poate, de frumusețea ei, și cu cel mai nebunesc și mai sincer gând, care i-ar fi trecut, vreodată prin minte. Emil avea, pe atunci, șaptesprezece ani.
— Nu ești chiar atât de mică... În trei ani, o să te poți mărita...
— În trei ani?
— Să nu mă uiți, Esmina, și să mă aștepți. Pentru că ești, de fapt, cea mai frumoasă fată de pe pământ. Nu am mai întâlnit, vreodată, poate alta, care să îți semene. Pentru mine, ești rară...
— Sunt?
— Ești foarte rară, Esmina... Ca o floare de colț. Însă care abia dă de prima petală... Așa ești!
— Eu mă duc, acum, acasă, flăcăule! (Era, nițel, supărată și tulburată. Nu a avut prea mult curajul să îl privească, pe flăcău, în ochii lui mari, uimiți, de culoarea albăstrie. Poate, cu un pic de noroc, îl va uita... Așa credea ea, că îl va uita repede.)
— Du-te, atunci, fată frumoasă... Că, eu, o să am, într-o zi, foarte multe turme...

(...)

— Mă lași, Claudia, să cos, acum? Că nu îmi pot isprăvi, cu bine, cămeșile!
— Dar o să vă povestesc și vouă! Viorica unde e?
— S-a dus să `cote după calul cel bălțat, de la Lele Jeana din bătătură! Iar eu trebuie să isprăvesc, pentru bărbatul mieu, pe care mi-l va da Dumnezeu, o cămașă!
— Chiar era un flăcău frumos, pe la Tante Jeana?
— Da, era, la un moment dat, un flăcău chiar drăguț!
— Cine?
— Doar o clipită, am zărit... Prea multe, nu știu...
Parcă un suflu nou, care le anima, în ultima vreme, pe amândouă fetele, numai bune de a fi luate de acasă, întru măritiș, începuse, încet, să se zăgăzuiască, pe lângă acea casă. Oare, chiar să le fi venit vremea măritișului? Lalelele începuseră, de fapt, să se mai și scuture, pe lângă cerdacul care ducea înăuntrul odăilor pline de curăție, petalele florilor roșii căzuseră, în ultima vreme, pe lângă pietrele rotunjite, pe care, noaptea, doar luna le-ar fi putut privi, sau moartea, de lângă fața nevăzută, totuși, a lunii, și niciun fel de zarvă prea mare. Poate, în Cer, lucrurile sunt, de eoni nesfârșiți, tot la fel, și nu se schimbă prea mult sau prea des, însă inima unei femei cunoaște numai o dată schimbarea, atunci când întrezărește posibilitatea unei iubiri înspăimântătoare. Atunci, femeia știe, cu siguranță, că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, pentru ea. Că va trăi, așa este, o iubire înspăimântătoare, devorantă, care o va lăsa aproape fără suflare și care o va schimba încă și mai mult. Pentru că dragostea înfricoșează orice femeie, sentimentul iubirii i se așază în suflet, nu fără spaime și fără fiori pur fizici, drum dinspre coșul pieptului și până în stomac. De atunci, copila se va transforma, dintr-odată, în ceva nou, care o va înspăimânta și o va lăsa aproape fără apărare, va căpăta viață în ea și va capta altfel viața, ușor și de-adevăratelea, va alerga, aproape bezmetică, de atunci, după jumătatea ei cea mai de dinainte, să o cunoască, în cele din urmă, și să se lase cunoscută, să o înțeleagă, să se facă una cu ea. Va fi neapărat transformarea ei cea mai mare. Pe care doar una ar mai întrece-o, de aici înainte, și anume experimentarea maternității. Marea transformare a femeii, devenind ”Mama”. Care tot de la pereche se trage, maternul, această experimentare fiind rânduită, pe pământ, foarte devreme, încă de la coasta Adamică. Și de la legenda aceea, prețioasă pentru creștini...
— Claudia, eu vreau, de fapt, să mă căsătoresc... Vreau foarte mult să fiu femeia cuiva... Nu știu, de fapt, de ce cred aceasta!
— Of, Esmina!
Mărgineanu Codrin își luă deoparte măgărușul, urma să îi pună, în spinare, toate lemnele pe care le tăiase până atunci, că le tot crăpase, timp de o zi și jumătate. Nu fusese căsătorit niciodată și nici copii nu a avut. Unele femei din sat știau, de fapt, toată tărășenia. Era piaza rea a satului. Dar ce ar fi putut să facă el, totuși, în contra fericirii?


Pe sub voal, Esmina zâmbea cât se poate de mulțumită. Chiar lângă ea, îmbrăcată în alb, era cel mai drag bărbat, care avea să îi fie, în curând, soț. Se aflau într-un fel de perimetru ca de foișoare, un fel de loc de lemn alb, lângă ei, erau doar câteva persoane, dintre care, un preot, și părinții amândurora. Dar și Claudia, care purta acum o rochie roșie, cum sunt trandafirii.
— Te iubesc foarte mult, Esmina. Aș fi, mai mult decât onorat, ca tu să îmi fie, mie, mireasă! Că te iubesc, Esmina Badea! De foarte de mult te-am văzut, prin sat, prin Găuleni, și mi-ai rămas dragă!
— Nu știu prea bine, să spun... Că sunt mică. Am doar nouăsprezece ani!
— Tu ești taina mea, Esmina! Și ești... delicată... Mi-e să nu te fărâmițezi, când îți spun... că eu nu am mai iubit, niciodată, pe nimeni. Că eu... doar te-am văzut, draga mea... (băiatul s-a înroșit, pe la obraz, de la prea multă emoție. Era numai un pic mai înalt decât Esmina, un bărbat de doar douăzeci și patru de ani.)
— Sunt? Delicată? Eu? Esmina?
— Nu am mai vorbit niciodată, cu o fată. Pentru că nu mi s-a părut prea potrivit. Nu am găsit, pe nimeni...
— E foarte frumos, Mihai, ce mi se întâmplă acum. Nici nu mai știu ce trebuie să spun... Sunt foarte tânără și fericită...
— Vrei să fii, Esmina, soția mea? Știu, sunt, acum, foarte tânăr... Și poate sunt și, un pic, mai neputincios... Că nu prea știu foarte mult...
— Da, vreau! Vreau foarte mult, de fapt, să îți devin, ție, soție, Mihai! Aș vrea mult!
— Of, Esmina!
— Mihai... Mihai! (Si numai s-au îmbrățișat, erau, pesemne, cei mai nevinovați doi copii, ca din întreaga lume.)
— Te iubesc Esmina, și te vor dori mult! Atunci, o să îmi fii, într-o zi, soțioară!
— Chiar mâine! Chiar mâine, o să îți fiu!
— Mâine?
— Să mă ceri, Mihai, de la tata! Că mâine mă căsătoresc, dacă vrei, cu tine! Acolo de unde se vede Paradisul de acolo, drept din foișor! Că tata e serios, e Învățător, că de-asta se vede, pentru noi, paradisul, din foișorul de lângă grădinile tatei! Că tata îl roagă pe Dumnezeu!
— Te iubesc foarte mult, Esmina!
— Îți dau, Mihai, inelușul acesta. Îl am de la mama. Aș fi vrut, de fapt, să nu mai fie, acum, nimeni... Pe lângă noi... Doi... De aceasta ți-l dau, eu, acum!
Drumurile Esminei, foarte deosebită și cea frumoasă, aveau să se despartă, parcă, de atunci, de acelea ale Ciobanului Păun Emilian, care o visase încă de la șaptesprezece ani, sau, cel puțin, așa să credem, așteptând să vedem cum mai decurg, de fapt, lucrurile...


SIMPLITATE

În casa lui Stănică Badea este nuntă. De fapt, au sosit deja nuntașii, mulți, puțini, de la casa cea bună a mirelui, care i-a așteptat cu carafa de vin, dacă toți aveau chef, acum, de pălăvrăgit. Apoi? Unde să se ducă acolo? Acasă la mireasă, să o vadă, odată, în veșmânt alb și scump, și să o ia de la casa maică-sei. Esmina Badea, care era toată îmbujorată la față, și cu coronița cea albă, din flori de iasomie, așezată pe frunte, îl aștepta, rușinoasă, pe Mihai, de acolo de lângă fete. Înconjurată de fete, domnișoarele de onoare, cinci la numărul lor. De fapt, acestea au ajutat-o pe fată la îmbrăcat, de și-a pus fata pe ea un veșmânt mai atipic, cu aducere veche, de la bunica, în culoare crem - albă, cu luciri simple dar ca de floarea salcâmului, foarte frumoasă ochiului. De părea ea, fata, o zână veche. Și deosebită. O vedem puțin mai înainte. Rămasă singură, o clipită, femeia cea tânără s-a privit, cuminte, în oglindă, sau în căutătoarea cea veche, a maică-sei. Părul ei, aranjat într-un coc simplu, pe care și-l spoise, cu vopsea de muieri, în castaniu-roșiatic, îi cădea puțin către față, pe lângă cercei, erau de fapt niște zulufi mai mari, ondulați, parcă potriviți ocaziei, de se aranjase, dacă Mihai Marinescu, când a venit, a găsit-o foarte frumoasă și că purta cerceii aceia cu roșu, de la el. S-au repezit la bărbat toate fetele, ca zăpăcite, apoi el a văzut-o și pe Esmina Badea.


Dacă l-a așteptat, rușinată, numai pe el, dar plină de fericirea ei de fată, în spate acolo la masa gătită cu prăjituri și cu vin, ascunsă în spatele urătoarei din lemn de brad, împodobită cu panglici roșii, verzi și galbene. Cumva, s-ar fi ascuns, încă, de el, ca să nu o afle. Că era atât de fericită și plină de noroc. De mulțumită mireasă. Totuși, a găsit-o foarte repede. S-a dus după ea, și mireasa cea frumoasă atunci s-a arătat.
— Da, m-am hotărât, Iacobe! O să plec sâmbătă, înspre crăparea zorilor. Sau, cel târziu, luni...
— Esmina, la ce te gândeai?
— Era un bărbat care, mai demult, mă plăcea... Nu știu de ce mă gândeam, acum, la el... Dar sunt foarte fericită!
— Esmina?
— Sunt un pic cam prea emoționată, pentru că e o zi foarte mare! Și din cauza aceasta, sunt foarte sinceră, cu tine, cu privire la bărbatul acela, pentru că, de fapt, pe tine te iubesc, Mihai, cel mai mult. Acel om, nu m-a făcut decât să plâng...
— Esmina, draga mea...
— Unii oameni vin și apoi pleacă, dar tu nu vei pleca niciodată, ci mă vei iubi, dacă vrei să rămâi! Mihai!
— L-ai iubit, Esmina? Pe Emilian Păun?
— Nici nu pot spune asta prea bine, pentru că a plecat foarte repede. Dar tu nu vei pleca niciodată, ci mă vei îngriji, Mihai! Că sunt albă, sunt zăpadă albă, și sunt grai, numai pentru tine! Am inima cea mai albă din lume, iar tu, Mihai, vei sta lângă ea și nu vei face decât să o înțelegi, dacă vrei, iar apoi să o iubești foarte mult... Ce zici? Mă iubești? Așa cum sunt eu? Mai speriată și fără tăcere, azi? Că sunt lipsită de orice tăcere...
— ...
— Pentru că vreau să stau, în tăcerea de astăzi, chiar lângă tine. Să nu ne mai despartă nimic. Să nu ne mai despartă chiar nimic, Mihai!
— Esmina...
— Să mă prețuiești, Mihai, și să mă iubești!
— Esmina, îți promit că o să fac asta, pentru că eu te iubesc, de fapt, foarte mult... Ești cea mai scumpă fată, azi, pentru mine! Și întotdeauna!
— Da, Mihai. Știu... Mi-am pus cerceii cei roșii, de la tine, azi. Și pe deget o să îmi așezi un ineluș cu piatră de diamant mic și alb.
— Esmina...
— Așa sunt și eu, și albă, și roșie. Chiar sunt, albă pentru că sunt albă, și roșie, mai îs, pentru că sunt o femeie, și eu. Pentru că sunt o tânără femeie! Asta sunt!
— Nimic nu mă poate face mai fericit, draga mea! Dar sunt puțin speriat. Mai ai îndoieli, cu privire la mine, sau, nu știu?
— Acum, nu. Nu am.
— Esmina...
— Toate s-au risipit, pentru că am fost, astăzi, foarte sinceră. Ți-am spus tot, de acum mă pot așeza, liniștită, în mijlocul tăcerii. Să stau, de-a dreapta, în ea. Fără durere în inimă, sau fără supărări. Ascunzișuri, cum să spun. Iar tu, Mihai, mă încălzești cu dragostea ta, ca și cum aș sta, din nou, cu piciorușele mele în apa râului, fără să obosesc... Te iubesc foarte mult, Mihai! Și îmi place că rămâi!
— Că, bineînțeles că rămân, doar azi ne căsătorim! Nimic nu mă poate face mai fericit!
— Da, și sunt foarte fericită, Mihai! Sunt numai a ta! Numai a ta, îs!
— Esmina, eu te iubesc, de fapt, foarte mult...
— Să mă ierți, Mihai... Dacă ți-am împărtășit, de ce am fost eu mai nefericită, înainte să apari tu...
— Poate dacă mă vei iubi foarte mult, eu doar asta îți cer, să te liniștești și să mă iubești foarte mult. Mă lași să te prind de mână?
— Da, Mihai!
— Nimic nu mă face mai fericit!
— Te iubesc foarte mult, Mihai. Pentru că semeni cu mine. Ești delicat, ca și mine. De asta... El era, cum să spun, voinic, aprig. Iar voinicia asta a lui, m-a făcut să vărs lacrimi... Un bărbat trebuie să țină mult, la o fată, și ea să simtă asta, mereu... Probabil voinicia nu e bună, ci numai duioșia și blândețea. Iar, tu, Mihai, ești atât de cuminte și de frumos...
— Esmina, a mea...
— Mi-am luat buchețelul de mireasă acum. Să mă vezi! Să mă poți vedea, Mihai!
— Iar coronița de iasomie îți vine minunat! Ești gingașă și numai a mea!
— Da!
— Că trebuie, nu o să te las niciodată prea tristă! Întotdeauna o să te prețuiesc, Esmina, și o să te iubesc!
— Și eu pe tine, Mihai! Sunt foarte fericită, acum! Nu te mai supăr în veac!
— Poate dacă vrei, după cununie, să îți aduc ceva special, m-am gândit mult la asta.
— Mihai...
— M-am gândit să îți aduc ceva special, dar nu îți pot spune, tocmai acum.
— Mihai... Dragul meu...
— De fapt, asta o să te facă să te simți, așa după cum trebuie, că ești a mea, și că numele Esmina Marinescu ți se potrivește doar ție, draga mea. Să mergem?
— Da, Mihai! TE IUBESC MULT, MIHAI!
— Și eu pe tine! Te ador! Dar să nu te mai gândești la rău...
— Sunt numai foarte fericită! Râul și tu m-ați făcut foarte fericită!
— Mergem?
— Tu ai făcut prăjiturile acestea, Esmina? (Era o femeie cam la cincizeci de ani, mai rubicondă, care făcea parte din cercul de nuntași.)
— Da, eu cu mama Lia... Nu vă plac, poate? Nu sunt pe gustul dumneavoastră?
— Sunt cele mai deosebite prăjituri...
— Mihai... Le-am făcut, de fapt, cu piersică, cu pulpă zaharisită de piersică și cu cremă multă de lapte și zahăr... Mai sunt, dincolo, plăcinte, și cea de-a doua prăjitură, cu afine, pe mijloc, lele Florica! Cu afine sălbatice, Florica, dacă am mers, în munte, după ele, eu însămi! Că, de-abia s-au făcut! Afinele, adică...
— Nepoata mea cea mai scumpă!
(Veniseră, câțiva, în jurul lor.)
— E frumoasă mireasă... Pare foarte mică și deosebită. Și, purtând cremul acela, mireasa este parcă o mică perlă, printre oameni.
— Chiar că pare... Că bine spuneți...
— O să mai iau puțin cozonac! Ești foarte frumoasă, Esmina! (Poate nimeni să nu înțeleagă cât de cuminte este, de fapt, mireasa mea.)
— Mihai... Dragii mei...
— Care este cel mai frumos dar, pe care l-a primit mireasa ta, Mihai? Că bănuiesc, i-ai făcut foarte multe...
— Domnule, Sorin...
— Mihai... Ce, poate, nu ți-a făcut, Esmina, multe cadouri, până acum?
— Mihai mi-a mai făcut... Dar ieri, am fost, împreună cu mine, la râu. Am stat cu el, împreună, în râu. Și a fost frumos... Râul ne-a acoperit pe amândoi, de amândoi am înțeles, așa după cum trebuie, râul...
— Aha...
— Și păsările le-am mai înțeles, domnule...
— Îhîm... Ați înțeles păsările...
— Oamenii nu au nevoie decât de timp împreună. Fericirea este atât la îndemână, pentru oameni, este, de fapt, ca o plantă mică, pe care o culegi, sau, poate, doar o atingi cu mâna... Așa să știți!
— Mihai... E simpatică Esmina, mă bucur că am putut veni la nunta ta!
— Da, Mihai... E chiar simpatică și frumoasă!
— Știți? E lucrul cel mai deosebit, că ne-am căsătorit. Adică fiecare ne-am simțit mai deosebit...
— Mihai... Să îi spuneți, domnule, că îl iubesc foarte mult!
S-a rușinat, așezându-și fața îmbujorată, în palme. De fapt, era foarte fericită și mulțumită, va avea atât de multă liniște și de fericire, în noua familie, încât nu o va putea ține cu amândouă palmele. Va fi exact cum a visat. Va fi exact așa cum trebuie. Unele lucruri trebuiesc, pesemne, lăsate în pace... Poate că așa este, de fapt, fericirea trebuie cumpănită între cei fericiți și cu sufletul foarte cuminte.
— Ei, nuntași, nu-i așa că am, eu, Stănică Badea, o fată foarte frumoasă?
— Tati, lasă-i...
— E cea mai cuminte fată din lume... Nu-i așa?
— De acum, va fi nevestică, Domnule Stănică!
— Da... Va fi, că ne intră în familie un băiat bun!
— Da, e băiat bun Mihai... Și ne merită, cu prisosință! Pentru că ne cinstește familia!
— Mihai, să mă ierți... Să mă înțelegi, din tot sufletul mea amărât...
— Pentru ce, draga mea? (Să nu îmi mai pomenești niciodată despre bărbatul acela, Emilian Păun. Te rog frumos, draga mea!)
— Mihai... Iartă-mă...
— Pentru ce draga mea? Pentru că sunt fericit?
— Mihai...
— O să îți dau cei mai frumoși balerini din lume... Au și poante, draga mea! O să stai, pe picioarele tale, ca o balerină!
— Balerini?
— Da, i-am găsit foarte greu... Am vrut să îți fac o surpriză!
— Da, Mihai... (Fata a râs, în sfârșit, în pumni.)(Era fericită).


Varianta lirică:


Logodna


Deschid, minuscul, mâna, de ai cadou, iubito?
ce-ascunzi, tu, lăcrămioară, și nu prea vrei a spune?
un ineluș din iarbă, așa e, logodito?
așa e, fată dulce? Și-a mea, de-a rugăciune...
Indică-ți palma mică, eteric rozalie,
și nu lăsa rușinea bujori pe chip să-ți sape
deși mi-e dor și astfel, când liniștea mă-îmbie
să-ți aranjez șuvița, să-ți fiu, iar, la agape!
logodnei noastre, noimă de-atâtea turturele
spre curcubeu, chemat-au acea culoare lipsă...
Îți place albul lunii, uitată-n viorele,
sau vrei să-ți chem piticii s-o scape în eclipsă?
Nu zici nimic, doar ochii-s de basme, sub arcade,
Seherezadă mică, ce-ascunde gestu-acela
când zaci, zulufi pe-o mână. Ți-e gândul la pleiade?
Mă lași să-ți văd inelul, frumoasă Petronela?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!