timpuri

în copilărie eram albastru și senin ca o apă în care se oglindește Dumnezeu alergam către soare și aripile nu-mi erau de ceară tot ce atingeam se prefăcea în zâmbet n-aveam dușmani decât norii adunați pe cer și ploaia la naștere am țipat puțin, să nu mă scoată din burta mamei în burta lumii intrând, zideam pe Dumnezeu în mănăstirea bucuriei să nu mi se cufunde timpu-n tristețe taică-meu râdea de mine că-s bărbat pe când mă țineam după fustele mamei soarele îmi era prieten de joacă, îi pieptănam razele pe creștet râzând de lumina lui mă țineam de șotii de umbre și fericirea umbla dezbrăcată, fără straie de griji vremea aceea mi se prelinge pe gânduri, de-atunci am spintecat multe burți de pește, intrând în burta peștelui mare aripile mi-s de ceară spre soare în adolescență eram schizoid, în sensul că treceam de la un amor la altul, începusem scrisorile către poezie, începând a muri puțin pe când viața îmi bătea în falus spre a deschide fecioare astăzi scriu vorbe în burta peștelui mare, ci parcă mai cu zadar îmi este, nu mai am fecioare și femeile astea greu deschid gura poeziei