Printre rânduri

„Ești fericită?” La 5:20, în crepusculul zorilor sufletul meu era o pasăre în spatele unei ferestre închise și am crezut că nu o să mai dorm niciodată. Mă trezesc adeseori cu același gând – uneori îl culc la loc printre pernele calde, alteori îl port cu mine pe pleoape și alea sunt zilele când aerul nu e de-ajuns și nu mai încap în mine și niciunde. Le las să treacă. Râd în timp ce aud cum piesele își mută locul în mine. Caut în oglindă semnele schimbării dar arăt la fel. Tot așa trece timpul și sub alt cer? Aș rupe uneori tăcerea cu un țipăt sau o șoaptă dar știu că nu pot – cuvintele se termină mereu când ai multe de spus iar unele pur și simplu nu pot, nu trebuie rostite. Nu acum. Poate de-aia sunt în mine lucruri pe care n-am cum să le explic așa că mă ascund printre rânduri, în vorbele și cântecele altora și uneori și în vorbele mele, ca acum. De la fereastră văd blocurile care se înalță ca insule din ape despărțite de valuri și leghe și mă gândesc că așa suntem și noi – avem nevoie de cătușele zilelor trecute ca să rămânem la suprafață și să nu ne pierdem printre furtuni. Așa ne ținem minte, nu? Îmbrăcați în amintiri, umbre în spatele geamurilor, atât de departe, aproape ca fantome încercând să simțim lucruri din vieți apuse iar asta nu e o carte de Murakami. Asta e viața adevărată, pe care am ales-o. Cred că am puls dar în întunericul din cameră confund visele cu realitatea și în amorțeala mea dau mereu ceasul cu două ore în urmă. Ascult cu ochii închiși valul ce crește în depărtare cu teama că o să mă tragă la fund, în beznă, unde voi fi uitată sau nevăzută. Oare sunt deja acolo? Atunci încerc să-mi schimb harta sufletului și să arunc ancora în mijlocul furtunii. O parte din mine regretă iar altă parte speră – suntem toți prizonieri ai zilei de mâine. E liniște. La ora asta de decembrie dimineață noaptea încă dăinuie pe podele și mă întreb dacă o să mai văd vreodată. Îmi simt corpul cum arde sub cearșafuri și aștept. Stau nemișcată în fața întunericului din cameră și a întunericului din mine și sper, mă rog să nu mor în întregime. Mă gândesc atunci privind cifrele roșii printre pleoapele amorțite că timpul știe și le așează pe toate și că poate o să păstrăm un loc al nostru pe malul mării sau ascuns într-o pădure, unde să respirăm din nou. În acea clipă văd că am privit greșit și că în viață trebuie să ai trei șanse așa că o să mă uit după numărul cu noroc – să fie 13? – și-o să-mi las picioarele să meargă singure, să mă ducă ele acolo unde trebuie să-mi așez oasele. Atunci, în secundele acelea de veghe, suspendată între vis și realitate, îmi reîntorc inima ca pe pendulul bunicilor, o realiniez să bată în ritm cu prezentul și mă întorc aici, printre perne, până rămâne iar în urmă și se desincronizează de corpul meu. Respir și știu că nu trebuie să ții așa de strâns. Știu că uneori trebuie să lași timpul să decidă, să te-arunci în brațele lui și să ai încredere, să păstrezi tăcerea, să rămâi în umbră și să aștepți. Să citești printre rânduri, să asculți cu sufletul în liniște deplină – acolo sunt răspunsurile de care ai nevoie, acolo putem să ne întâlnim. Sunt aici. Iar dacă fericirea e pentru câini și oamenii au nevoie de scop, scopul meu ar fi să mă rup în două și cu o jumătate să rămân pe loc, neclintită de timp, iar cu cealaltă să-mi iau zborul, să migrez spre vest să urmez cursul unui râu la fel cum alunec la vale prin viață și să dau glas atunci cuvintelor rămase nespuse, să le strig să le audă cerul și pământul, să le rup din mine ca pe o boală până când aș rămâne fără vorbe și aș grăi doar din ochi și din vârful degetelor – dar nu pot și-atunci aștept aici, ascunsă până când timpul o să mă găsească. Aștept aici, printre rânduri, în tăcere. Nu știu. Dar o să-ți spun într-o zi.