poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 141 .



Printre rânduri
personale [ ]
ascultă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Poupette ]

2020-12-29  |     | 



„Ești fericită?”

La 5:20, în crepusculul zorilor
sufletul meu era o pasăre în spatele unei ferestre închise
și am crezut că nu o să mai dorm niciodată.

Mă trezesc adeseori cu același gând –
uneori îl culc la loc printre pernele calde,
alteori îl port cu mine pe pleoape
și alea sunt zilele când aerul nu e de-ajuns
și nu mai încap în mine și niciunde.
Le las să treacă.
Râd în timp ce aud cum piesele își mută locul în mine.
Caut în oglindă semnele schimbării
dar arăt la fel.
Tot așa trece timpul și sub alt cer?

Aș rupe uneori tăcerea cu un țipăt sau o șoaptă
dar știu că nu pot –
cuvintele se termină mereu când ai multe de spus
iar unele pur și simplu nu pot,
nu trebuie rostite.
Nu acum.
Poate de-aia sunt în mine lucruri pe care n-am cum să le explic
așa că mă ascund printre rânduri,
în vorbele și cântecele altora
și uneori și în vorbele mele, ca acum.
De la fereastră văd blocurile care se înalță ca insule din ape
despărțite de valuri și leghe
și mă gândesc că așa suntem și noi –
avem nevoie de cătușele zilelor trecute
ca să rămânem la suprafață
și să nu ne pierdem printre furtuni.
Așa ne ținem minte, nu? Îmbrăcați în amintiri,
umbre în spatele geamurilor,
atât de departe, aproape ca fantome
încercând să simțim lucruri din vieți apuse
iar asta nu e o carte de Murakami.
Asta e viața adevărată, pe care am ales-o.

Cred că am puls
dar în întunericul din cameră confund visele cu realitatea
și în amorțeala mea dau mereu ceasul cu două ore în urmă.
Ascult cu ochii închiși valul ce crește în depărtare
cu teama că o să mă tragă la fund, în beznă,
unde voi fi uitată sau nevăzută.
Oare sunt deja acolo?
Atunci încerc să-mi schimb harta sufletului
și să arunc ancora în mijlocul furtunii.
O parte din mine regretă
iar altă parte speră –
suntem toți prizonieri ai zilei de mâine.

E liniște.
La ora asta de decembrie dimineață
noaptea încă dăinuie pe podele
și mă întreb dacă o să mai văd vreodată.
Îmi simt corpul cum arde sub cearșafuri
și aștept.
Stau nemișcată în fața întunericului din cameră
și a întunericului din mine
și sper, mă rog să nu mor în întregime.
Mă gândesc atunci
privind cifrele roșii printre pleoapele amorțite
că timpul știe și le așează pe toate
și că poate o să păstrăm un loc al nostru
pe malul mării sau ascuns într-o pădure,
unde să respirăm din nou.
În acea clipă văd că am privit greșit
și că în viață trebuie să ai trei șanse
așa că o să mă uit după numărul cu noroc –
să fie 13? –
și-o să-mi las picioarele să meargă singure,
să mă ducă ele acolo unde trebuie să-mi așez oasele.
Atunci, în secundele acelea de veghe,
suspendată între vis și realitate,
îmi reîntorc inima ca pe pendulul bunicilor,
o realiniez să bată în ritm cu prezentul
și mă întorc aici, printre perne,
până rămâne iar în urmă
și se desincronizează de corpul meu.

Respir
și știu că nu trebuie să ții așa de strâns.
Știu că uneori trebuie să lași timpul să decidă,
să te-arunci în brațele lui și să ai încredere,
să păstrezi tăcerea, să rămâi în umbră
și să aștepți.
Să citești printre rânduri, să asculți cu sufletul
în liniște deplină –
acolo sunt răspunsurile de care ai nevoie,
acolo putem să ne întâlnim.
Sunt aici.
Iar dacă fericirea e pentru câini
și oamenii au nevoie de scop,
scopul meu ar fi să mă rup în două
și cu o jumătate să rămân pe loc, neclintită de timp,
iar cu cealaltă să-mi iau zborul, să migrez spre vest
să urmez cursul unui râu la fel cum alunec la vale prin viață
și să dau glas atunci cuvintelor rămase nespuse,
să le strig să le audă cerul și pământul,
să le rup din mine ca pe o boală
până când aș rămâne fără vorbe
și aș grăi doar din ochi și din vârful degetelor –
dar nu pot
și-atunci aștept aici, ascunsă
până când timpul o să mă găsească.
Aștept aici,
printre rânduri,
în tăcere.

Nu știu.
Dar o să-ți spun într-o zi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!