* * *

mi s-au întâmplat prea multe să mai zic a fi copil leaturile mi s-au adunat în zenitul probabil al vieții alerg spre senectute pe asfaltul de mâine al timpului căutând clipa de eternitate din buzunarele lui Dumnezeu, intrând cu ruga în sfânta odaie a Raiului cugetul îmi cercetează Credința, gândurile au aripi de ceară, mi se topesc în Soarele Domnului idolatră singurătate mi-e-n icoana oglinzii din pricina liberului arbitru existenței îmi sunt propriul dumnezeu chiar dacă Cel Mare își mai bagă coada Luminii prin lume, printre oamenii în haine de tenebră penița udă de cuvânt îmi mai anesteziază lipsa, îmi lipsește moșneagul din mine a scrie înțelept și multă-nainte mi-e ninsă hârtia cititorule, zi dumitale de-i drept să mă doară albu-n piept și fără copilul din mine să fac bulgări de cerneală, să mă bat cu ei cu poezia-n joaca de-a cuvânt, să am pe gură mormânt, slova să-mi strige tăceri era ieri, femeia din interiorul prezenței îmi sucea mintea-n amor pe-atunci scriam tăvăliri pe covor, două existențe în clipa clocotită udându-ne cu salivă fierbinte pielea de pe noi, scriam pe-atunci cu cerneală de sânge-n hârtie de carne azi e frig în călimară, cerneala rece înșiră palavre în pergamente aproape curățate de alb, gata, cititorule, ai răbdare să văd cum închid naibii ușa în nasul peniței * * *