himenul morții

misterul rupe himenul morții mi s-au aprins călcâiele după o femeie de la colțul străzii Neființa îmi fierb o cană de irațiune, o țin în mâini de-ntuneric nu fac foc în odaie să nu mi se aprindă detot mințile zău, mai cald e-n morminte mai cântă sângele puțină căldură de-a fi, morb de-amăgire, plutire pe ape de clipă trăim doar în secunda de față, în punctul unic pe linia vremii în mine senilitatea ca o mântuire bate la ușa disperării, moartea și-a luat motocoasă să nu-mi mai cosească din greu sinuciderea-n gând, ăla care mi-a rămas singur în minte