alarma

sună din nou alarma… sunt departe de oraș, mă aflu aproape de linia de centură, burdihanul bolnav al citadelei pleznește la prima gaură departe de genul de filme thriller, cu mereu aceeași alarmă din mașina timpului de hg wells, ecranizare din nu mai știu ce an, când mai e timp ca orașul să se umfle în pene ceva mai mult și totuși sună din nou, trec trenuri pe calea ferată, trenuri de marfă, șuierul lor trepidează cu măsură, ca în casa călăuzei din filmul călăuza regizat de tarkovski de câte ori privit-am, doamne, din tren locuințele sărace de lângă șine, șuierând odată cu inima mea, trenul, cenușiul tren ca o pată pe rochia unei mirese triste fără îndoială e primăvară și poeții orașului încearcă să se trezească cu umerii gârboviți de greul, același pământ greu cu bolovani ascuțiți până la cer, până la atriul stâng dintr-o aceeași casă, din pompeiul cu primii creștini murind sub cenușă, casă cu veacuri de praf pe fațadă, unde răsună din nou alarma lovită cu ciocanul de pe ușă