nu-ţi spun adio

plouă rece şi trist pe Roman Doljeşti şi Paşcani pe urmele paşilor tăi plouă amarnic de trist pe suflete încărcate de vis pe infantile mânii şi orgolii plouă şi ploaia tu n-o mai auzi... trăncăneam binedispuşi amândoi mi-amintesc că ţi-am spus că timpul e un copac cu secundele frunze iar noi căcăciose omizi iar tu că fiecare-i un ceas cu o singură limbă care eşti tu de la nidare pornit să te-nvârţi să toci şi să toci mereu secundele vieţii... coarda ceasului tău fără veste s-a rupt şi limba i s-a oprit la cinzeci şi cinci... de-ar mai fi cu putinţă râzând poate-ai zice şi care-i problema se-npupează omida bade Ioane şi poate chiar acum într-un univers paralel spărgând crisalida iese un flutur... mă doare dar nu-ţi spun adio cât mai stau pe frunzele copacului timp ceas cu o limbă ţăcăind pe pământ binedispuşi trăncăni-vom ca de obicei la mine în gând Gogule dragă...