în sfârâit de flacără mică

irişi petunii şi trandafiri pe mormânt o zorea dintr-un bob de nu se ştie de unde venit ţi se-nfăşoară pe cruce cu florile deschise ca nişte ochi albaştri privind către cer aprind lumânarea de azi o aprind şi pe cea de ieri stinsă de ploaie şi vânt în liniştea asta mare o aud sfârâind şi-mi pare un murmur de negânduri venind din adânc poate subconştientul meu percepe o prezenţă subtilă de mă trezesc vorbind cu glasul şoptit cerându-ţi iertare că egoist te-am pus în ţărână străină ca la timpul ce-mi va fi sorocit să fiu alături de tine pentru cea de-a treia pomenire te iau cu mine în gând să mregem acolo unde tu te-ai născut pe urma paşilor noştri ce ani şi ani i-am făcut prin sat curte obor pe la Desnăţui şi grădină... era să uit l-am visat pe tata tatăl tău în noaptea trecută era parcă într-un balcon de volieră aşezat în genunchi cu mâna stângă se ţinea de ochiurile plasei de sârmă cu tine sub braţul drept aplecându-se pe pământ să te pună ajunsă jos râdeai în sarafanul tău cu buline şi luai din mâinile lui una după alta bibilici şi găini toate albe voiam să vin dar mă oprea acel zid de lumină te-am strigat tu râdeai dând drumu la păsări bucuroasă de-al lor fâlfâit eram mâhnit tare mâhnit dar în vis mi-am dat sama că-i vis şi m-am trezit în stare de veghe mă tot întrebam ce tâlc au oare albele păsări... plec în veşnicia ta rămâi cu bine peste o săptămână voi reveni cu o nouă lumină şi îţi voi povesti draga mea...