Elegie pentru un creier-arlechin

Creier-arlechin tras în nenumărate direcții de nenumărate, imperceptibile fire: surâzători, sânii fostelor mele mame mă așteaptă pe butucul călăului, teii de iunie încep să tușească scuipă sânge mânjesc această fereastră, respirație înnodată, ieșire din caracter se doarme cu carnețelul și cu pixul la cap se scrie la lumina telefonului nu se așteaptă un vers din altul (fericirea antipoemelor) se amputează testiculele rătăciților se cade în absența acestei lumi se cade în absența luminii revenire în telefon se caută prin memorie trupul plinuț al lui Paracelsus se spală pe dinți câinii pustii și fantele inocentelor se caută și se penetrează Esența lucrurilor se sodomizează, cu infinite precauțiuni apoi se tace în limba ignoranților. ”Sex transversal, cu rol de viaduct, ducem cu noi picături uriașe de mercur care dacă s-ar uni într-o mare ar reflecta Splendida Irelevanță a sacrificiului cristic și Uluitoarea Capacitate Absorbantă a sacrificiului eminescian. - Poate că el, mai mult ca Isus, a absorbit ca un tampon ”păcatele” noastre prin efortul neomenesc pe care l-a făcut nu de a ne ierta ci de a ne înțelege”, pare a spune sintetizatorul vocii lui Steven Hawking. Curcani plutind pe mări de petrol Curcani tresărind de frigul petrolului creier-păpușă, smucit în toate direcțiile cu acea perseverență și determinare cu care un bisturiu ar încerca să prelungească la infinit fanta creatoare a inocentei. Ambiguități, paleative, cercei, și reflexia lunii în apa neagră a fluviului așteptând cu încordare căderea de pe pod a tramvaiului, biciclist care niciodată, cu viteza lui fericită, la o curbă fără vizibilitate nu s-a întins pe capota mașinii avide frânând în trombă picăturile de rouă ale Tristeții Universale. Se scrie în inima nopții la lumina telefonului când urletul motocicletei rebele anunță din nou Apocalipsa. Singura diferență acum, în pragul senectuții, este că nu mai trebuie să-ți tragi pătura peste cap. Părinți nu mai sunt. (Tu ești părintele). Poet în ruptul capului biciuind șerpi înhămați la săniile iubirii. (Tu ești biciul). Vinovat că nu i-am putut oferi iubitei mele o lume mai bună trăim și dormim amândoi cu capul plecat în asta. Capete de om cutii umplute cu lacrimi căzute pe pernă. Focul vieții e ca atunci când simți arsura spermei pe limbă. Ceva fără finalitate încearcă să-mi inverseze poziția tâmplelor. Puterea de a ieși în stradă s-a topit. Stau și aștept. Pândesc idei le prind uneori din zbor ca un cameleon. Nu mai am culori. Particip la un fel de Olimpiadă a Tristeții în Oglindă. Cei 18 pitici, înhămați cu funii, caută să dea o direcție minților mele. Murmură pentru sine cântece patriotice într-o limbă dispărută. O tu, geantă de piele Gucci umplută cu parmezan ras din care mâna inelată a profesoarei mele de muzică Melania împrăștie pe câmp hrana noilor generații de viermi neadormiți, tu, care îmi deviezi în această noapte neobositul gând Epsilon care încearcă în toate nopțile să mă tragă în abis, eu sunt absolventul Magna Cum Laude al Facultății Ventuzelor, și-ți mulțumesc. Apariția ta acum, când aș putea adormi, mă ajută să văd mai bine macaralele din interiorul moleculelor...