O dimineață

Din ceea ce am mai citit prin textele tale, am remarcat această atracție pentru lumi îndepărtate, iar Pluto nu putea fi decât prietenul cel mai îndepărtat din Calea Lactee (desigur, nici simpaticul câine Pluto n-ar putea fi decât un alt prieten bun!). Mi-a plăcut această trecere bruscă de la Pluto la acel „tu”, care odată a fost apropiat, iar acum la fel de îndepărtat ca planeta susnumită, despre care nu mai știu dacă e fastă sau nefastă (oricum, mai puțin nefastă decât Mercur, aceasta fiind chiar mai apropiată). M-a impresionat, de asemenea, ambiguizarea finalului cu un fel de valență erotică a sunetului, ale cărui ecouri par la fel de îndepărtate. Durerea aceea - singulară, de altfel - are, totuși, ecouri și în durerea altora care pot trăi similar dezstrul. O tristețe parcă fără leac domină textul, dar și o lumină care atenuează absența. Lumină care vine - paradoxal sau nu - din chiar interiorul durerii.